În anul 1988 la Editura Kriterion, apare în limba germană, în traducerea lui Georg Scherg, ultima carte a lui Constantin Noica – De dignitate Europae. Cunoscută în limba română sub titlul Modelul cultural european (Humanitas, Bucureşti 1993), cartea lui Noica este o reflecţie filosofică asupra culturii europene formulată cu diverse ocazii între anii 1986 şi 1987 în reviste precum Ramuri, România Literară şi Vatra Românească.
De ce simte Constantin Noica nevoia unei reflecţii asupra Culturii Europene, când încă mai avea vreme să încheie, printr-un tratat de logică, articulaţiile unei ontologii redutabile? Ce resort l-a făcut pe acest filozof să părăsească poziţia unor consideraţii lucide cu privire la sintaxa aventurii individualului în orizontul fiinţei, pentru a perora, în cu totul alt orizont, pe teme secunde de antropologie culturală? În fond, de ce merită să vorbeşti despre spectacolul culturii europene când eşti la un pas de a face cu putinţă ceva nou pe scena gândirii?
Dar este oare atât de departe – Constantin Noica - în cugetarea sa despre sufletul europei de o încheiere satisfăcătoare a Ontologiei sale? Să fie cumva devenirea întru fiinţă o replică insulară la o problematică fără racord şi fără precedent în toată istoria gândirii, un răspuns la o întrebare niciodată formulată?
Există, de la Hegel încoace, în filozofie o lecţie care este însăşi istoria filosofiei, altfel spus, o stare de spirit în care logica – înţeleasă ca atitudine intelectuală - şi viaţa sunt într-o continuă întrepătrundere. Ca orice mare gânditor aflat în spaţiul unei reflecţii mai largi, despre lume şi sensul ei, Constantin Noica nu face excepţie de la această regulă. Plonjând în propriile sale nelinişti, adâncind propria sa interogaţie, Noica află însăşi esenţa filozofiei - sedus de o idee în cucerirea ei nu eşti nicodată singur - regăseşti întotdeuna căile altora. El urmăreşte povestea fiinţei acolo unde ea s-a spus în mod exemplar, căci de n-ar fi fost nu s-ar fi povestit. Şi unde oare s-a spus mai bine povestea fiinţei dacă nu în Dialogurile lui Platon şi Metafizica lui Aristotel, în Confesiunile Fericitului Augustin ori în Summa Sfântului Toma, în Leibnitz ori Descartes, Kant sau Hegel – adică nici mai mult nici mai puţin decât în cultura europeană.
Ca atare meditaţia noiciană nici nu putea începe, nici nu putea sfârşi fără să fi întreprins un proces de intenţie culturii europene. Fără această confruntare cu marile spirite, fără o evaluare profundă a conceptelor fondatoare metamorfoza interioară, pe care autorul nostru a suferit-o, n-ar fi fost posibilă - aşa cum o va spune chiar el: „Dacă nu eşti un individual-general, nu eşti nimic; te preiea statistica”. Prin urmare, demersul său din primele momente devine cu atât mai necesar spre finalul reflecţiei când, desfăşurând resortul întemeierii modelului european, Noica probează relevanţa construcţiei sale ontologice şi nu doar atât.
În orice ontologie ne-am uita am căuta sensul, vocea Fiinţei, cu toate articulaţiile ei. Dar pentru Noica nu Fiinţa pare să fie ultima frontieră în orizontul căreia toatea celelalte pălesc în demnitatea lor ontologică. La celălalt capăt al drumului, opus Fiinţei, stă individualul. Către el îşi va îndrepta Constantin Noica reflectoarele gândirii.
Aflat într-un cerc de preieteni la Păltiniş, acolo unde comoţia istoriei nu mai însemna mare lucru, Noica declara: „Ştiţi că obsesia mea este de a reabilita individualul, dar nu ca individual stingher, ci ca individual investit de puterea generalului“. Despre ce individual să fie oare vorba? Nu cumva, despre individualul uman - iar la limită, de ce nu - chiar despre homo europaeus? Strivit de cele trei puteri anonime: natura, istoria şi masele - individualului nu-i rămâne decât un destin copleşitor. Aşa încât tot efortul său mental, întreg eşafodajul ideilor sale se înalţă ca un răspuns la întrebarea: „ce poţi să faci atunci când totul în jurul tău se destramă?”
Cultură - va spune Noica. Singura formă de a lupta cu destinul este să dai un sens, să dai o direcţie căutărilor tale, să te lăşi pătruns, structurat de acea idee din interior până în momentul în care ajungi cu toată fiinţa ta să întruchipezi însăşi ideea, să devii una cu ea, să devii regulă. Căci omul nu e simplu om, (un) simplu sine. De la început conştiinţa omului e întru ceva, deci dincolo de sine.
Substanţa relaţiei dintre individual şi idealul său este însăşi alegerea.
Constatin Noica ştie foarte bine că: „Avem în noi un principiu al ordini şi al ordonării – (care este) spiritul -, dar (pe care) nu ştim sau nu vrem să-l folosim. Omenirea ar putea fi reformată dacă schimbarea ar începe de la elementul edificiului, de la calitatea cărămizii, aşadar de la edificarea individului - (prin cultură)”. Fiindcă individualul, omul, nu este de la sine înzestrat cu înţelesul fiinţei, el nu rînduieşte lucrurile la locul lor şi nici nu le duce la împlinire, în chip obişnuit. Doar prin cultură capătă învestirea de a deosebi în sînul realităţii şi de a rândui ceea ce a văzut. Cultura însă nu are nici ea această virtute pănă la capăt, dacă nu e susţinută de o conştiinţă filozofică. După cum omul se pierde, fără sprijinul culturii, în meandrele firii sau în devenirea oarbă a vieţii istorice, cultura se pierde şi ea în diversul materialului sau al sensurilor ei, dacă nu capătă, printr-o conştiinţă filozofică, învestirea de a ridica lucrurile la prototipurile sau fiinţa lor proprie.
Teoretizând virtuţile culturii Constantin Noica circumscrie realitatea dinamică a proximităţii. Între noi şi visele noastre, între ceea ce suntem şi ceea ce vrem să realizăm cu propria fiinţă, stau alegerile pe care le facem. Felul în care alegem - aşezându-ne în câmpul fecund al unei idei, ceea ce punem în joc pentru a atinge orizontul complice al unui general, ridicându-ne la puterea generalului cu puterea generalului - face posibilă trecerea de la treapta simplei deveniri la treapta devenirii întru fiinţă. Proiectate de Noica într-o manieră augustiniană elecţiunile noastre sunt în acelaşi timp o invitaţie făcută nouă de ideea sub care vrem să zăbovim. Aşa încât între noi şi idealul proiectat se creează o tensiune, un spaţiu ce ne este deopotrivă mediu şi mediator. Vehicolul ce serveşte parcurgerii distanţei dintre proiect şi materializarea lui este însăşi cultura.
Bunăoară dintre toate culturile numai una a fost capabilă de a se ridica deasupra statisticii. Doar una a fost capabilă să dea arhetipul, „a educat şi educă în continuare tot globul, după cum tot ea a descoperit restul lumii, iar nu restul lumii pe ea. Mai mult încă: nu numai civilizaţia, ci chiar cultura ei educă dinăuntru alte lumi şi rase... Misterul ei este de a nu avea mister, deci închidere în sine, aşa cum au dovedit că au culturile mai împlinite din trecut, chiar grecii, cu unele oracole şi „mistere” ale lor.”
Când Noica se decide să facă o radiografie condiţiilor de posibilitate a existenţei culturii europene, întrebarea pe care şi-o pune în fel şi chip este cum a reuşit o cultură ca cea europeană să facă faţă istoriei? Cum de-a izbutit să supravieţuiască suprimând orice stigmat al unei viitoare morţi?
Capabilă de o diseminare profundă la nivel global, cultura europeană face din modelul său, unul demn de urmat, pe baza felului ei de-a fi. Că nu se poate îmbolnăvii de senectute - fiind în condiţia izvorului - ne spune foarte mult despre nivelul pulsaţiei ei ontologice. Într-o lume ţesută din generaluri - unul anume - le dă un sens tuturor celorlalte, le aglutinează strângându-le laolaltă. Ceea ce configurează din interior variaţiile celorlalte culturi vine tocmai din esenţa culturii europene. Şi ce este acest ceva care vine dinspre Europa?
Modul în care s-a aşezat în faţa istoriei, felul în care a soluţionat anumite conflicte, întrebări, nelinişti.
„Nu e semnificativ (oare, n.a.), pentru spiritul european, faptul că nu se sperie de eşecuri? Ca în Biblie, unde cu înţelepciune a fost integrat Ecleziastul, care părea să zădărnicească totul, dar lăsa intact totul, aşa au venit acum un Nietzsche şi după el alţii, care să-şi închipuie că dinamitează lumea cu adevărurile tunate de ei. Iar lumea le-a răspuns liniştit: che bella voce! „
Dar întrebarea cu care Noica proiectează cultura europeană pe fundalul ontologiei sale sondează un alt tip de adâncime. Cu această întrebare şi răspunsul care o însoţeşte – autorul nostru – deschide cu adevărat drumul către ceea ce doreşte să demonstreze şi anume că există o cheie paradoxală între două nivele - ontic şi ontologic – de natura închiderii care se deschide.
Ea sună cam aşa:
Ce anume opune cultura europeană la o aşezare faţă în faţă cu celelalte culturi?
Patru însuşiri dominante – va spune Noica.
În primul rând o suprastructură – adică schimbarea raportului dintre om şi natură în favoarea celui dintâi. Această polarizare asimetrică s-a petrecut cu ajutorul excepţiilor ce-au pretins - nu să largească sau să extindă regula - ci chiar s-o răstoarne pentru a o supune. Astăzi totul poate fi desfăcut şi refăcut de om, de parcă omul ar fi apărut în vederea lucruilor, în loc ca lucrurile să fie rânduite în vederea sa. „Dacă istoria însăşi nu mai este „gândul lui Dumnezeu pe pământul oamenilor”, cum spunea Bossuet, ea a devenit cu siguranţă „gândul omului pe pământul bunului Dumnezeu”.
În al doilea rând o cunoaştere raţională, capabilă să preia cu sine în sine şi ceea ce-i este funciar diferit – în speţă iraţionalul. Alteritatea recuperată în cadrul sistemului, fără rest, nu mai poartă chipul străinlui, a lipsei de structură ci chiar marca fecundităţii. Dacă ar trebui să rezumăm noutatea europeană, faţă de lumea greacă şi alte lumi, atunci s-ar putea spune că ea ţine de înţelesul ce se dă infinitului. Pentru antici sau alte culturi finitul îmbrăca haina justă a raţiunii iar infinitul dezordonata expresie a iraţionalului. Pentru homo europaeus însă această proiecţie este fundamental răsturnată - infinitul este cel care se dovedeşte raţional, fiindcă are o regulă de formare.
Dar poate cea mai expresivă imagine asupra complexităţii luptei omului cu realul – ne sugerează Noica – este speculaţia Răsăritului. „Antinomiile lui Kant sau paradoxele logicii matematice de astăzi sunt anemice şi sunt inocenţa speculativă însăşi, faţă de paradoxele care s-au pus în joc atunci la Niceea (în 325) si ceea ce a urmat după ea (până în 787 – şase concilii ecumenice). De altfel antinomiile lui Kant rămân îngheţate în contradicţiile lor, în timp ce paradoxele de atunci au impus drept adevăr contradicţia vie, tensiunea aceea spirituală care desacralizată până la urmă, avea să facă posibilă şi să dea un sens culturii europene”. Ce este ce nu văd cei care îl văd pe cel ce vede totul? – a lui Grigorie cel Mare a primit un răspuns împotriva oricărui gnosticism incapabil să înţeleagă cum pot trei să fie una. S-a decretat – dincolo de orice dubiu - că trei sunt efectiv una.
În al treilea rând o superioară organizare ştiinţifică şi tehnică de viaţă, cu lărgirea existenţei şi cunoaşterii proprii prin istorie.
Şi nu în ultimul rând orizontul deschis, ca o limitaţie care nu limitează, până la ieşirea prin creaţii din timpul istoric. Sensul oricărui act creator este de a suprima pe deoparte limita iar pe de altă parte distanţa dintre locul în care se află creatorul şi punctul zenital al veşniciei creaţiei sale. Opera închide orizontul temporal al omului, desfiinţând timpul curgător dar mistuitor, pentru a face loc eternitatii. Orice creaţie o reface pe cea originară – a lumii.
Pesemne că aici – între cultură şi individual – în spaţiul acesta strâmt dintre a fi sau a nu fi în orizontul unei Idei – se joacă soarta civilizaţiei şi a mântuirii omului. În felul său Homo europaeus este un individual scăpat de sub destin, un individual sărit din statistică, un nobil cronofag transfigurând infinitul dintr-o postură inertă într-una dinamică. Cu infinitatea în devenire – spune Noica- se face artă, ştiinţa, filozofie. Însă arta, ştiinţa, filozofia nu sunt nici mai mult nici mai puţin decât nişte capsule de timp îndelung elaborate, sunt argumente împotriva deteminismului temporal, pentru a nu cădea în jalea de a fi muritor şi prin aceasta într-o profundă iresponsabilitate.
Reflectând lucid asupra interogației: Ce înseamnă să fi european?, Paul Valéry circumscrie, plin de rafinament, dar cu un extraordinar realism, sufletul Europei.
Acolo unde numele lui Cezar, Gaius, Traian și Vergiliu, acolo unde numele lui Moise, acolo unde numele lui Aristotel, Platon și Euclid au o semnificaţie și o autoritate simultană, acolo este Europa.
Afiramția lui Valery e remarcabilă prin sugestia pe care ne-o face la nivelul perceperii lui homo europaeus ca distinct în orizontul global. Omul Europei nu se definește prin rasă, nici prin limbă, nici prin obiceiuri, ci prin cultura sa, prin sufletul său. Ori sufletul său este acolo unde-i sunt şi reperele. Purtător al unor marci culturale indelebile homo europaeus s-a aflat mereu în orizontul marilor teme. Introiectând ceea ce-i era la început intim-străin individualului nostru i-a fost rescris însăşi codul genezei sale sprituale. Aflată între om şi aspiraţiile sale, cultura s-a dovedit proteică - un adevărat pat germinativ - un mediu în care nu ştii cine dă şi cine primeşte, un mediu căruia i se potriveşte orice lege şi nici una.
De aceea, când un spiritual om de ştiinţă englez traducea astfel cele trei principii ale termodinamicii:
1. Nu se poate câştiga (principiul conservării);
2. Pierdem sigur (principiul entropiei)
3. Nu se poate ieşi din joc,
Replica potrivită, din perspectiva ştiinţelor omului, a culturii, a momentului, ar fi:
1. Nu putem decât câştiga (trecând în timpul creaţiei)
2. Nu avem nimic de pierdut;
3. Merită să încercăm (să jucăm acest meci între determinismul orb şi destinul personal)
Este în aceste trei principii din urmă – ne spune Noica - o termodinamică a spiritului, o ipostaziere clară a culturii europene în istorie. Singurul mod în care se poate pierde acest meci este - să nu-l mai joci.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu