duminică, 14 martie 2010

Biserica in societate. O provocare si o misiune

Seriozitatea cu care trebuie privită provocarea lumii moderne aruncă o plasă de interpretări şi neinţelegeri nu numai asupra celor care fac parte din Biserică, laici şi slujitori deopotrivă, ci oricărui om care vrea să desprindă un minimum de realitate din aceasta. Nu poţi să nu te interoghezi in ce cheie trebuie citită modernitatea. Părinţii Bisericii, la vremea lor, se vor fi intrebat poate acelaşi lucru. Cu alte cuvinte, cum ne adresăm unei lumi a cărei paradigmă a fost cu totul bulversată? Cum putem ajuta o lume care şi-a schimbat fundamental conceptul despre reperul zenital sau are a şi-l schimba? E o problemă de adecvare la timpuri şi mentalităţi pe care Părinţii Bisericii nu incetau să o reconsidere de fi ecare dată cand se simţea nevoia. A dispărut astăzi această nevoie de adecvare, atat de acută atunci? Este adecvată in aceste momente Biserica mai bine nevoilor spirituale ale societăţii decat era cu secole in urmă? In cheie contemporană, unele probleme par a se trata cu acelaşi gen de soluţii cu care Tradiţia ne-a invăţat. Or tocmai acest tip de incremenire intr-o viziune care nu mai este viziunea asupra lumii de astăzi periclitează raportul dintre slujitorii imuabilului şi subiecţii schimbării, dintre clerici şi laici, dintre lumea Bisericii şi Biserica in lume. De echilibrul acestor realităţi profund complementare, care insă au devenit din neglijenţă reciprocă antinomice şi chiar concurente, depinde răspunsul Bisericii la provocarea modernităţii. In această cheie trebuie recitită, printre altele, dinamica dintre “bisericesc” şi “lumesc”. Astfel, clericalitatea şi laicitatea trebuie din nou interogate asupra fun da mentelor ce le construiesc astăzi din interior, ca mai apoi, juxtapunand to posurile celor două, să rezulte o justă inţelegere. Abia privind in profunzimea lucrurilor, laicitatea (in sens de “lumesc”, iar nu in sens politic, de “anti-eclezial”) developează noi sensuri. Ea a pierdut fără voie şi fără să ştie dimensiunea sacrului şi o data cu el raportul fi resc faţă de tot ceea ce reprezintă slujitorii lui. Dar privind lucrurile in celălalt sens, nu cumva şi Biserica suferă de o amnezie nu mai puţin gravă şi, prin instituţionalizarea excesivă, uită de cei pe care ar trebui sa-i păstorească faţă către faţă, sufl et către suflet? Gandind Biserica drept un spaţiu dublu deschis, către Dumnezeu şi către poporul Său, am putea decela o dublă orientare in actul slujirii: slujind intai pe Dumnezeu şi apoi pe om in faţa lui Dumnezeu. Inţeleasă astfel, Biserica nu este o instituţie in sensul laic al cuvantului. Ea depozitează ceva care scapă lumii şi are o cu totul altă calitate, motiv pentru care Biserica, in ipostaza ei publică, trebuie să aibă acel gen de articulare care s-o aducă in faţă de fi ecare dată cand lumea işi pierde reperul dintr-un motiv sau altul. Biserica trebuie să lumineze calea, să limpezească multele confuzii, să călăuzească pe cei rătăciţi şi să opună tuturor rătăcirilor reperul nealterat al valorilor creştinătăţii. Pentru a face toate acestea, tot atatea aspecte esenţiale ale misiunii sale, Biserica are nevoie nu mai puţin de o viziune calificată, adică in stare să inţeleagă pe cei care nu o (mai) inţeleg. Nu mai este nevoie să demonstrăm că viaţa creştină nu mai arată ca acum 2000 de ani. Rătăcirile lumii moderne au alte nuanţe. “Lumea” se defi neşte pe sine altfel şi prin urmare se raportează altminteri la realităţile care o includ.
    Reorientarea Bisericii către problemele lumii nu inseamnă nicidecum o pervertire a Tradiţiei, o uitare a ei, ci tocmai punerea acesteia in dialog cu lumea. Dacă e să facem o ierarhie a păcatelor in modernitate, păcatul fundamental al societăţii este cel al uitării de Dumnezeu. Cu acesta Catolicismul s-a confruntat aşa cum Ortodoxia incă nu a făcut-o. Catolicismul a făcut şi mai face incă experienţa eroziunii bazei: in secolul XIX a pierdut muncitorimea, in secolul XX femeile, lipsa preoţilor a dus la ruinarea parohiilor, iar morala sexuală a motivat o parte a tineretului să părăsească Biserica, fapt ce a suscitat o vie polemică dacă nu cumva şi societatea işi pierde baza, nu doar Biserica. Efectele acestei autoeroziuni a fundamentelor sociale sunt vizibile: din ce in ce mai puţini copii provin din familii intacte, din ce in ce mai puţini au o minimă educaţie religioasă reală, nu doar informativă; generaţia părinţilor ea insăşi a pierdut raportul cu Biserica, fapt care ne dă un indiciu sigur asupra relaţiilor familiale, sociale şi religioase, devenite astfel mult mai slabe, mai puţin intemeietoare şi normative; piaţa muncii este puternic afectată de criză, mulţi oameni se tem pentru locul lor de muncă, işi pierd echilibrul şi ritmul vieţii, sunt expuşi noilor difi cultăţi ale fl exibilităţii, ale mobilităţii şi accelerării, care slăbesc şi atomizează relaţiile umane. Pe scurt, Catolicismul a ajuns in pragul conştiinţei imposibilei disocieri intre criza Bisericii şi criza societăţii. Cum spune şi Vulcănescu, fiecare dintre noi are legătură cu veacul. Din aceste motive, teologii au simţit nevoia acută de re-orientare care să re-aşeze, acolo unde este cazul, lucrurile in matca lor. Pentru Ortodoxia din Romania, noile provocări de după 1989 sunt de natură să pună sub semnul intrebării concepţii şi practici văzute pană acum ca expresii ale unei “normalităţi”. Iată că, pe de o parte, acesteia incepe să ii corespundă din ce in ce mai evident nu numai o lipsă a normalităţii, ci chiar spaţii ale absenţei totale de criterii. Pe de altă parte, există o dimensiune a Bisericii in relaţiile ei cu societatea pe care n-o poate exercita in concurenţă cu Statul. Un exemplu la indemană: sistemul sanitar. Aflat la inceputurile sale in spaţiul eclezial, sistemul acesta a devenit mai nou sinonim cu tot ceea ce poate fi mai inuman. Motiv pentru care innoirea lui nu poate fi de natură strict bugetară sau managerială. Cu toate că nu se mai poate implica şi nici nu mai are chiar instrumentele legale să o facă, Biserica are totuşi ceva de spus in acest sistem prin iniţiative punctuale exemplare. Dezumanizarea sistemului sanitar a fost contracarat in ultimii ani prin infi inţarea unor asociaţii fi lantropice, dar al căror impact public este destul de modest. Biserica majoritară face multe dar vorbeşte foarte puţin despre acestea. Implicarea Bisericii in dilemele şi difi cultăţile sociale nu este o simplă formă de suplinire a eşecului Statului. Miza este alta. Aşa cum se ştie, pentru o lungă perioadă de timp, Ortodoxia a fost pusă la colţ in ţările socialiste. Societăţii i-a fost inoculată ideea, cu care de altfel s-a obişnuit, indoctrinată fi ind, că morala creştină dublează aproape inutil legile Statului sau pe cele ale bunului simţ comun. Acest recurs la o dublă măsură explică faptul că, deşi Ortodoxia a reuşit să-şi păstreze un loc aparte in conştiinţa vie a societăţii romaneşti, ea se confruntă astăzi, vrand nevrand, cu o relaxare a comunităţii morale, cu o dezangajare treptată faţă de rigorile vieţii creştine. Camuflat de cifrele statistice aparent pozitive, acest fenomen nu pare să preocupe cu adevărat Biserica. Ori tipul de relaxare pe care vreau să-l subliniez vine pe fondul unei deschideri a societăţii faţă de valori pe care pană acum le admira cumva dintr-o exterioritate impusă. Libertăţile caştigate au creat o nouă serie de provocări la care nici măcar nu ştim că trebuie să dăm un răspuns. Conştientizarea necesităţii acestui răspuns depinde in mod esenţial de reluarea dialogului dintre misiunea clerului şi cea a laicilor. El trebuie reinnodat, revigorat, aşezat pe un fundament nou. Tatonarea dialogului pe linia chemării, a invitării la comuniune reprezintă dezideratul prin excelenţă in contextul actual.
  Necesitatea revenirii la un echilibru fondator, echilibrul intre contemplare şi filantropie, intre rugăciune şi iubirea aproapelui, marchează vital spaţiul dialogului profund, al dialogului făptuitor de lucrare nouă.

2 comentarii:

  1. Catalin problema pe care o sesizi tu e reala si ma framanta si pe mine, intrebarea esentiala este aceea leninista Ce e de facut? Ai o imagine concreta asupra a ce trebuie facut si cu atentie pe urmatorul aspect, grija ca ortodocsi sa nu cada si ei in tentatia catolica de a reduce totul la o doctrina sociala a bisericii ???

    RăspundețiȘtergere
  2. Draga Ana,

    Sunt de parere ca problemele modernitatii nu sunt cu totul diferite de cele ale secolului I. Sunt doar variatii. Dar daca ar fi totusi sa vorbim despre ceva nou, si totusi vechi, este aceasta tentatie ireperesibila (acuta) de a substitui ceea ce este de nesubstiuit - anume sacrul. Prin urmare "solutia" mea nu e o solutie inedita ci doar o invitatie la adecvare in esenta si in conformitate cu traditia - nu oricum si cu orice riscuri ci tinand cont de momentul la care facem vorbirea.
    Doctrina sociala a Bisericii este o astfel de adecvare in spiritul epocii. A reduce totul la om - dimpreuna cu nevoile sale - nu este tocmai o "reducere adica o diminuare de esenta" a misiunii Bisericii, fie ea si catolica. In viziunea mea este vorba mai degraba de o asumare ferma a rolului pe care Biserica il poate juca astazi intr-o maniera eficace.

    RăspundețiȘtergere