Cioran nu este un autor comod, un autor care te lasă așa cum ai intrat în carnea textului său. Nu este un nici un autor care te acompaniază, te ia de mână și te conduce în atmosfera gândirii sale. Ba dimpotrivă - aş spune că este un autor care se retrage pentru a fi cu el insuși. Te seduce şi abandonează în același timp, având mereu intenția de a se lua pe sine drept obiect al introspecției. Nu te însoţeşte fiindcă scrisul său este în mod terapeutic centrat pe sine - sfâșiat între cinism și elegie. Fiecare rând este o formulă perfect șlefuită, îndelung cumpănită. Scrie pentru a se apropia de cuvinte, pentru a se deversa în ele, nu pentru a satisface un lector exigent. Cioran nu se așează în arena gândirii pentru a se lăsa privit cu nesaț de spectatori. Nu simte nevoia - impulsul de a scrie pentru ceilalți. Nu simte nevoia unor explicații2 deși revine mereu și mereu asupra aceleiași teme. Sunt un filozof-urlător – spune Cioran despre sine. Ideile mele, dacă idei se cheamă, latră; nu explică nimic, explodează. Știe, este conștient de faptul că nu trăirile sale fac obiectul curiozității ci reflecțiile sale asupra acestora.
Prin urmare cuvintele lui Cioran au alura unor recipiente a căror corporalitate ascunde abisul trăirilor sale. Acolo unde simte că abisul n-a fost suficient sondat revine cu forțe proaspete. Revine pentru a potenţa, pentru a reliefa în mod voit aspecte şi unghiuri în care lumina sufletului pătrunde anevoios. Cioran este, în felul lui, un maestru al jocului dintre lumină şi umbră. Nici o trăire nu-şi pierde semnificaţia. Nici o trăire nu este sau nu devine banală. Totul este aparență - dar aparența cui? – se întreabă Cioran. A Nimicului. Nimic(-ul) recuperat nu devine astfel neant. Acest sihastru în plin Paris ridică din praful existenţei ceea ce în genere trece drept balast. Dacă în mod normal viaţa e plină de momente irelevante, de clipe fără urmări – fie ele metafizice sau nu – pentru Cioran, în mod cu totul excepţional, banalul ajunge să fie sursă de investigaţie. Se dedică irelevanţei clipei cu un autentic interes, se aruncă asupra oricărui detaliu cu încredinţarea că totul depinde de acel aspect minor peste care suntem gata să trecem fără regrete. Devenit nesecat izvor terapeutic, pliul ființei noastre este micro-scopat cu sporită atenţie. Fiecare cută a existenţei ascunde în sine semnificaţii revelatoare. Toate trăirile au un sens, o suculență greu accesibilă unei priviri grăbite. Toate trăirile prind ființă în fragmentul cioranian tocmai pentru a reconstitui tectonica unei existenţe asaltate de acel delir cotidian fără reper, fără semnificație ontologică3.
Să atacăm realul la rădăcină – ne îndeamnă autorul - să-i schimbăm întocmirea și sensul.
Prin fereastra deschisă de el ajungi să vezi cutremurat că viaţa nu are – nici pe departe – un sens croit pe măsura așteptărilor noastre. Că ceea ce trăim este o succesiune de inutile momente sau pe cale să devină aşa. Torturând clipa Cioran o constrânge la a-i ceda. Îi dislocă articulaţiile interne pentru a o demantela în linia semnificativităţii. Acolo unde lumea nu găseşte nici o satisfacţie – în plictis – Cioran se desfată. El aleargă mereu în direcţia dinspre care toţi ceilalţi – adesea – fac eforturi disperate să se îndepărteze. De ce să te agiți prostește pe o planetă ratată când poți îmbrățișa voluptuos plictisul?
Și totuși există ceva în Cioran care recuperează distanța. Ceva care îl proiectează în orizontul unui reper aflat la zenit4. Privind necontenit în sine însuși Cioran constată tensiunea departelui făcând-ul invariabil să se întrebe: Ce zeu se îndârjește împotriva mea?
Fandând în direcția temeiului el speră la o reconciliere în amurg cu cerul, conștient însă de faptul – deja pre-scris – că nici măcar Dumnezeu n-ar putea pune capăt contradicțiilor sale interioare. Pendulând între luciditate și speranță Cioran trăiește drama celui care nu poate accepta condiția umană fără luptă. Rugăciunea5, atunci când se decide s-o facă este, în esență, răgazul necesar pentru a redeschide rana - mereu adâncă - a existenței. Prin urmare clipa trăită în tensiunea ei salvează existența de la minciună. Nimic nu durează și asta ar trebui s-o știm limpede în fiecare moment, chiar dacă riscăm să dispărem sub povara acestui adevăr6 și nu al altui adevăr. Nu poți spera decât ceea ce ești pregătit să speri și acest gând devine prin urmare salvator. Viața trăită în iluzie falsifică tâlcul acestei lumi. Și la ce bun o viață dusă în voluptate calmă și anonimat? Iar dacă istoria - ca succesiune a marilor iluzii - ne impeidică să vedem absolutul așa cum este, ce rost mai are existența?
Cu sentimentul neantului la îndemână Cioran refuză smerenia ciobită în fața veșniciei fiindcă: nu e smerit acela care se urăște7, însă se poate salva pe sine printr-un adevăr8 trăit în exces și doar prin acesta.
1 Emil Cioran, Caiete vol. I, Editura Humanitas, Bucureşti 1999, Traducere din franceză Emanoil Marcu&Vlad Russo
2 „Nimic nu supără mai mult decât un gânditor care se crede dator să lămurească tot ceea ce spune, care îneacă orice problemă în vorbe. Verva – păcat contra spiritului. Nici cei mai mari nu i-au scăpat.” p. 36
3 „Senzația ca sunt o insectă fixată pe o cruce nevăzută, dramă cosmică și infinitzimală, apăsarea unei mîini feroce și imateriale” sau “Să ai sentimentul obsedant al propriului neant nu însemnă să fii umil, nici vorbă”. p. 21
4 Literalmente mă dizolv în alte orizonturi. Dumnezeu știe după ce paradis tânjesc. p. 91
5 Ai milă, Doamne, de nerodnicia mea, îmboldește-mi spiritul absent , nu mă părăsi în acest hău de abandon și torpoare! p. 29
6 Adevărul care nu distruge creatura nu este un adevăr. p. 64
7 Dacă vreodată mă voi arunca la picioarle lui Dumnezeu, am s-o fac de furie, sau dintr-o supremă greață de mine însumi. P. 28
8 Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi. Evanghelia dupa Ioan,8:32
