Sofismele amărăciunii

Nu e un paradox că putem vorbi astăzi de beneficiul părăsirii lecturii şi al culturii în genere. Nu este nici măcar halucinant. A devenit o amărăciune exprimabilă, un fel de a resimţi inadecvarea câtorva faţă cu ceilalţi. Intelectualul se arată lumii drept o ciudaţenie, un individ care se ocupă de vise, idealuri şi utopii. Imaginea lui cristalizează într-o formulă a inutilităţii, a inadaptatului; când toata lumea se ocupă cu ceva concret el rupe ritmul meditând la nemurirea sufletului. Care suflet domnilor, ce idealuri?! Că o biblioteca poate deveni un accident biografic neîndurator este o evidenţă teribilă. Când tot mai puţine familii se gândesc sa-si cumpere o biblioteca onorabila, şi credeti-mă, nu e vina lor, ci a marilor producători de mobilă ce imagineaza furnituri pentru vaze şi alte piese de amuzament interior, noi vrem să facem cultură. Adică se mai găsesc câte unii care ţin morţiş, ori se încăpăţânează să citească, să studieze şi să viseze la o lume mai bună.
Blasfemia iniţiativei constă tocmai în Utopia viscerală a proiectului. Rişti să devii un personaj straniu, rişti privirea insidioasa a celorlalţi care nu pricep de unde vii, pe ce lume trăieşti. Să faci comerţ cu ideile, să te intreţii cu cimitire de filosofi, teologi, scriitori, savanţi de orice fel, compozitori, inventatori şi visători, devine un soi de necrofilie. Prin urmare numai un inadecvat, cineva care nu a înţeles rostul lumii ăsteia se mai poate ocupa cu astfel de chestii. Toate redevenţele se transformă în tot atâtea posibile cruci personale, stigmate indelebile. Dacă te interesează Platon şi Trilogia valorilor rămâi un marcat, un om distrus interior, viaţa ta se dizol-vă în amărăciuni inconfundabile. În acest fel, tristeţea rămâne apanajul intelectualilor, a celor care profanează îndelung şi repetat bibliotecile. Doar ei mai stăruiesc, sub imperiul nostalgiei, în preajma idealurilor mutilante.
Şi atunci vine momentul când îţi vine să şezi şi să cugeţi la monumentala prostie a părinţilor. Ce idee nemaiîntâlnită să-ţi pună cartea la îndemână şi nu o minge la picior! Câtă lipsă de simţ practic să fii trimis la şcoală! Ce perversitate să te îmbrâncească spre idee, ideal şi credinţă într-o lume mai bună!?
Cum sa nu te simţi dislocat şi inutil în faţa personajelor agramate ce decid soarta lumii în care traieşti, a patronilor de stână care te cumpără pe tine şi neamul tău - cu munţi cu tot, a indivizilor anodini invadatori ai vieţii private, a ziarelor şi ştirilor de televiziune, cu pretenţia abracadabrantă de a ne arăta calea, lumina şi adevărul către mântuirea socială şi propăşirea spirituală?
Bunaoara, sofismul amărăciunii postmoderne cum că de sus în jos întotdeauna există un traseu al căderii, în schimb, de jos mai jos nu se poate, mă face confuz. Pesemne ar trebui propăvăduită propedeutica orizontalei, a peisajului sufletesc lipsit de relief, a minţii eliberate de gând şi a frunţii perfect întinse.
Fericiţilor - cei din spatele blocurilor - intelectualii vă salută.

Crase sinceritati metafizice

Întâlnirea cu Alexandru Dragomir mi-a prilejuit un mare neajuns. Am aflat că e posibil să gândeşti şi altfel decât auzisem şi învăţasem eu că se gândeşte. M-am întrebat în clipa aceea dacă a face filozofie nu cumva e ceva care mă depăşeşte, o chestiune care nu mă priveşte şi pentru care trebuie să ai un anume instrument, un tip de privire pătrunzătoare care să treacă din tegumentul lucrurilor în adâncul lor, dar altfel de cum o făcuse Platon sau Aristotel, Kant ori Hegel. Am cugetat pentru prima dată dacă e posibil să faci filozofie rezumându-te doar la simpla prezenţă în auditorium ori trecerea în revistă a câtorva mari filozofi cu filozofiile lor cu tot. Neajunsul pe care mi-l crease Dragomir era de o natură aproape organică, mă împingea la un tip de reflecţie al cărei răspuns devenea din ce în ce mai tulburător. Credeam că ştiu, că aflasem un echilibru între mine şi lume. Credeam naiv în simplul comerţ cu textele mari, cu temele transcendente la care ochiul nu are acces, iar simţurile nu-ţi spun mare lucru. Aflasem că palpabilul nu este ultima redută, ori eu vroiam pe front, în linia întâi. Seducţia absolutului mă confiscase pe de-a-ntregul. Credeam ca absolutul e singura cale de a face filozofie. Acolo la limita lucrurilor în prezenţa conceptelor simţeam eu adevăratul drum către esenţe. Ştiam că despre lucrurile autentice nu se poate vorbi decât pe tonul sobrietăţii rarefiate, acolo unde respiraţia încetează de a mai ţine pasul cu gravitatea ideilor. Restul, ordinarul, alunecând impersonal în banal, nu are demnitatea tematizabilului. Şi de aici drama filosofiei în(-)alte(-i) zări, căci banalul suprimă şi sublimează orizontul oricărei căutări în ternul geometric liniar, în invariabila vedere pe/la orizontală. Obturând privirea de la rădăcină, sedează vigilenţa indiferent de adâncime, frângându-i orice nevoie de a mai căuta, de a mai tatona; ori ce nevoie să mai fie când totul se află la vedere şi sentimentul familiarului te copleşeşte în fiecare lucru? Tegumentul devine astfel maximul de profunzime pe care îl poate sonda un spirit asaltat de familiar, e apex-ul tocit al unei analitici a curiozităţii. În epiderma realului, sfârşeşte orice curiozitate, până aici îşi desfăşoară dorinţa de a şti, de a cunoaşte. Îţi înfăţişează un cosmos în care temeiul zace trândav lângă întemeiat. Suprimând distanţe metafizice, banalul speră să treacă neobservat, mascând în forma familiarului nefamiliarul, îmbrăcând un întreg univers în hainele diafane ale „demult ştiutului“.
Dar dintr-o dată m-am trezit cu Dragomir în lumea existenţelor simple, aflate în preajmă, la limita de sus a familiarului. Banalul trezit de dimineaţă, oglinda, unicitatea sau destinul, greşeala, actorul sau uzura, nemurirea sufletului, minciuna, prostia ori bătrâneţea, tehnica, comunismul, simbolismul orientării sunt toate laitmotivul vieţii de zi cu zi.
Nu e nevoie să te pierzi în depărtări aride pentru a afla cum se articulează absolutul fiinţei imediate. „Extra-ordinarul lucrurilor ordinare” subîntinde tensiuni nebănuite pe care cu greu le-ai fi ghicit în sub-înţelesul lucruilor.

Breviarul unei diferenţe notabile.

Discursul public se desfăşoară de ceva vreme în spaţiul părerilor, al nearticulărilor căutate, căci până la credinţe şi convingeri drumul pare să fie nespus de lung. Percepem astăzi şi’n genere, părerea ca un indiciu cert dar îngrijorător de superficilitate afişată pe şleau de cel ce uzează necontenit de binefacerile ei.
Cred, eu cred, sintagmă ceva mai înfiptă, are miros de rădăcini, fiindcă îşi află rizomii articulaţi în zona conştiinţei, a lucrurilor la care in principio reflectăm îndelung.
Părerea, a mea sau a oricui, e formula magică gata să exonereze oricând, de o cât de mică reflecţie, pe cel ce-o proferează. Părerea operează cu un orizont mort, căzut dincolo de balustrada lucidităţilor febrile. E la modă să ai păreri fiindcă e la modă să fi comod.
Ce înseamnă să fi comod?
A fi comod însemană să nu te angajezi făţiş în polemici partizane.
Să laşi loc echivocului, ambiguităţii potenţabile. Nu se ştie niciodată. Cu părerea se schiţează în genere o moderaţie boantă, călduţă, moderaţia unei cariere înscrise în cursa pentru declaraţii.
Când ceva ne depăşeşte, într-o direcţie sau alta, ne repliem în părerea noastră. Eu cred că părerea mea e slăbiciunea prin execelnţă a celui care nu reuşeşte să fie altfel decât banal. Cu părerea te aşezi liniştit în ale tale fiindcă n-ai supărat pe nimeni. Eşti de partea argumentului moale, în cel mai bun caz. O părere nu implică pe nimeni, nici pe cel care o are nici pe cel ce-o receptează sau despre care e vorba. În definitiv e doar o părere. Scrutând în direcţia adâncurilor, uşor sondabile la acest nivel, putem spune că dimpotrivă, îl plasează magistral pe traiectoria unei poziţii fără dominantă polemică. Cu părerea nici nu trebuie să ştii foarte bine despre ce este vorba, nu e necesar să fii briliant, de parcă scintilaţiile intelectuale ar constitui, în afara oricărui echivoc, substanţa fără de care bunul simţ nu poate spune eu cred că sau eu cred în. În părerea mea gândirea sună fals şi trist. Această cheie franceză a discursului specializat (!?) ratează în mod esenţial esenţialul.
E concepută ca formulă de angajare neangajantă. Probail simţind falsul se eschivează de repercursiuni.
În eu cred spiritul stă alături de cel care vorbeşte, îl însoţeşte, luminându-l, fiindcă investeşte un lucru după o judecată petrecută în faţa unui tribunal al ideilor.
Sunt aşezate în matca lor lucrurlie; se distinge pentru a se adeveri, se discerne uzând de discernământ. Judecata nu este o precară trecere în revistă, baleiind simplu pe frontul nenumăratelor repere.
Cu părerea te închizi şmechereşte în spatele unui indiscutabil. Dacă eu gândesc al lui Descartes ne înscria pe traseul verticalităţii noastre ontologice cu eu cred ne aflăm în plină autostradă ontică, având tăria convingerilor noastre. Eu cred este investiţia noastră în autenticitatea mundană fără de care ne pierdem în reflexe de conjunctură.