Tabietul: o repetiţie generală

Tabietul are aerul unui exerciţiu liber impus, la finalul căruia natura umană se regăseşte de fiecare dată cu acelaşi aplomb. Succesiune căutată a unor clipe, scurgerea timpului într-un anume ritm, într-o consecuţie îndelung cumpănită, ne oferă un confort mereu la îndemână, la capătul unui traseu detensionat, dar subversiv, împotriva plictisului.
Diferit de rutină, tabietul nu corespunde unei articulări simple. Nicicând o succesiune moartă de pasaje ori episoade personale, finalitatea sa, cel mai adesea, traversează lejer spaţiul domestic pentru a se înscrie în zonele plăpânde ale sufletului. Autotelic, tabietul îşi dă singur măsura. Centrat armonios în sine şi capabil de un rafinament desăvârşit, câştigat în timp printr-o distilare continuă, tabietul nu încetează niciodată a se măsura cu sine însuşi, ajungând să fie a doua noastră natură. Dublează esenţa lăuntrică cu o alta vizibilă, restaurând astfel un dialog al interiorităţii cu exterioritatea. Ca expresie spăşită a interiorităţii, tabietul rămâne totuşi o exagerare plăcută a existenţei noastre. Deşi sumă a gesturilor inutile, tabietul respectă o exigentă congruenţă a stărilor personale.
Devenit acel ceva la care n-am renunţa în ruptul capului, persistăm în el imediat ce l-am identificat, captând şi adâncind bioritmul sobrietăţii într-o doză savant administrată.
Tabietul mărturiseşte ataşamentul faţă de noi înşine, de micile episoade diurne nearticulate în posteritate; e forma pe care o îmbracă banalul, timpul scurs între două repere importante ale vieţii noastre. Te scoate din osteneala insidioasă şi fără rost nuanţând viu fiecare moment. Regenerează acele spaţii ale vieţii, altfel sordide, reia tenace plictiseala răsturnând-o din interior. Paşii mărunţi şi sacadaţi ai plictisului se vad în tabiet îndreptaţi pe alt făgaş. Privindu-l în ochi, tabietul ni se înfăţişează ca o plictiseală cu rost. Are sens fiindcă se construieşte, îşi împleteşte fiinţa pe natura noastră. Plictiseala îşi încercuieşte victima, extrăgând-o din realitatea ei, nelasându-i răgazul unei întrebări, unei aşezări ferme în faţa propriului temei. Dacă nimicul cu adresă este felul difuz în care plictiseala te deviază de la propria-ţi croazieră, tabietul ne re-aşează confortabil pe drumul lung al fiinţei noastre. Plictisul e reflexul în faţa asaltului nimicului difuz, imposibil de arătat. Tabietul, diametral opus, serveşte imposibilităţilor noastre lăuntrice de a mai găsi tonul pertinent în lucruri. Plictisul e o cădere interioară, tabietul are în schimb alura lucrului făcut cu dichis în care alunecările interioare sunt de neimaginat. În el ne aruncăm, cu încredere, e ceea ce ştim să facem mai bine, ceea ce ne bucură mereu. Nu e de natură să ne taie respiraţia, dar este capabil să întreţină un tonus sufletesc. E singura repetiţie generală făcută zi de zi, neîntrerupt, în faţa necunoscutului şi a imponderabilului. Cu el suprimăm angoasa incertitudinii. Comprimăm temerile adunate într-o tabletă uşor digerabilă.

Simptomele intelectualului închipuit

Pretenţia de a fi obiectiv, clipă de clipă sau cu sincopă, îmi pare ceva extra-ordinar, ieşit din matca comunului, aproape nefiresc aş spune. O tensiune insuportabilă căreia nu cred să-i fi rezistat nici Hegel. Şi apoi câtă obiectivitate ar încăpea în opiniile noastre? Lucizi, poate. Dar şi aici se insinuează o oboseală incalculabilă a felului nostru de a fi. Însă decenţa opiniei e cu totul altceva; ţine de normalitate, de un fel de a te situa faţă de ceilalţi într-o adecvată deschidere.
Că deschiderea presupune un pat germinativ al înţelegerii, un efort în plus de a te aşeza optim în faţa fiinţei celuilalt cu deschisul fiinţei tale, nu cred să mai fie o chestiune de metafizică nebuloasă, ci de perfectă normalitate. Pesemne, subînţelesul acestor lucruri, din când în când, este şi el contrariat de traiectoria defectă a unor personaje lucide, obiective şi decente din cale afară.
A devenit suspect firescul alegerii. Bunăoară, pasul hotărâtor care face deosebirea dintre decor şi scenă, cel care instituie toată diferenţa din lume şi asumarea manifestă a alegerii naşte, din ce în ce mai puţin surprinzător, încrâncenate animozităţi. A-ţi afirma elecţiunea indiferent faţă cu cine, altcumva decât între patru pereţi, te descalifică fără drept de apel. A-l apăra pe Socrate într-o Atenă furibundă e un act de sinucidere curată. Diferenţa de opinie te transformă pe nesimţite într-un delicvent de opinie, federarea în numele unei cauze în manipulator plătit şi subvenţionat de sus, iar chibzuinţa articulată, discernământul cu coloană vertebrală transfigurându-te într-un specimen atroce şi liber de a fi vânat - intelectualul roşu.
Constat, din nou, cu amărăciune, că a participa la viaţa cetăţii nu mai lasă loc unui dialog decent, că spaţiul argumentului raţional a sucombat prematur, făcând loc demonstraţiei contondente şi ameninţătoare. În numele democraţiei - democraţia însăşi trebuie corectată. Fără măcar să-i fi gustat vreodată esenţa, fără s-o fi practicat măcar o clipă cu adevărat, aceste personaje, maeştri ai intenţiilor declarate şi deloc asumate, ucid viitorul unei naţiuni cu o încrâncenare inconştientă şi un pathos delirant.
Ce lentilă potrivită e necesară domnilor, ce competenţă nemaiîntâlnită trebuie acordată ochiului nostru, pentru a vedea, în sfârşit, că nu mai este loc de mirări îngăduitoare şi perplexităţi naive în faţa acestor dihănii?