luni, 21 septembrie 2009

Simptomele intelectualului închipuit

Pretenţia de a fi obiectiv, clipă de clipă sau cu sincopă, îmi pare ceva extra-ordinar, ieşit din matca comunului, aproape nefiresc aş spune. O tensiune insuportabilă căreia nu cred să-i fi rezistat nici Hegel. Şi apoi câtă obiectivitate ar încăpea în opiniile noastre? Lucizi, poate. Dar şi aici se insinuează o oboseală incalculabilă a felului nostru de a fi. Însă decenţa opiniei e cu totul altceva; ţine de normalitate, de un fel de a te situa faţă de ceilalţi într-o adecvată deschidere.
Că deschiderea presupune un pat germinativ al înţelegerii, un efort în plus de a te aşeza optim în faţa fiinţei celuilalt cu deschisul fiinţei tale, nu cred să mai fie o chestiune de metafizică nebuloasă, ci de perfectă normalitate. Pesemne, subînţelesul acestor lucruri, din când în când, este şi el contrariat de traiectoria defectă a unor personaje lucide, obiective şi decente din cale afară.
A devenit suspect firescul alegerii. Bunăoară, pasul hotărâtor care face deosebirea dintre decor şi scenă, cel care instituie toată diferenţa din lume şi asumarea manifestă a alegerii naşte, din ce în ce mai puţin surprinzător, încrâncenate animozităţi. A-ţi afirma elecţiunea indiferent faţă cu cine, altcumva decât între patru pereţi, te descalifică fără drept de apel. A-l apăra pe Socrate într-o Atenă furibundă e un act de sinucidere curată. Diferenţa de opinie te transformă pe nesimţite într-un delicvent de opinie, federarea în numele unei cauze în manipulator plătit şi subvenţionat de sus, iar chibzuinţa articulată, discernământul cu coloană vertebrală transfigurându-te într-un specimen atroce şi liber de a fi vânat - intelectualul roşu.
Constat, din nou, cu amărăciune, că a participa la viaţa cetăţii nu mai lasă loc unui dialog decent, că spaţiul argumentului raţional a sucombat prematur, făcând loc demonstraţiei contondente şi ameninţătoare. În numele democraţiei - democraţia însăşi trebuie corectată. Fără măcar să-i fi gustat vreodată esenţa, fără s-o fi practicat măcar o clipă cu adevărat, aceste personaje, maeştri ai intenţiilor declarate şi deloc asumate, ucid viitorul unei naţiuni cu o încrâncenare inconştientă şi un pathos delirant.
Ce lentilă potrivită e necesară domnilor, ce competenţă nemaiîntâlnită trebuie acordată ochiului nostru, pentru a vedea, în sfârşit, că nu mai este loc de mirări îngăduitoare şi perplexităţi naive în faţa acestor dihănii?

2 comentarii:

  1. un intelectual nu poate fi decât un comunist
    alegând blidul devine un prostituat
    viitorul e al comunismului
    adevărat(azi discreditat)

    RăspundețiȘtergere
  2. Catalin Buciumeanu6 octombrie 2009, 22:12

    Justificarea pentru care un intelectual ar fi de asteptat sa urmeze calea inimii, fiindca anatomic ea se afla in stanga, devine uneori absurda chiar si pentru marxism, deoarece n-a existat si nici nu va exista vreodata un Comunism Cordial.

    RăspundețiȘtergere