Tabietul: o repetiţie generală

Tabietul are aerul unui exerciţiu liber impus, la finalul căruia natura umană se regăseşte de fiecare dată cu acelaşi aplomb. Succesiune căutată a unor clipe, scurgerea timpului într-un anume ritm, într-o consecuţie îndelung cumpănită, ne oferă un confort mereu la îndemână, la capătul unui traseu detensionat, dar subversiv, împotriva plictisului.
Diferit de rutină, tabietul nu corespunde unei articulări simple. Nicicând o succesiune moartă de pasaje ori episoade personale, finalitatea sa, cel mai adesea, traversează lejer spaţiul domestic pentru a se înscrie în zonele plăpânde ale sufletului. Autotelic, tabietul îşi dă singur măsura. Centrat armonios în sine şi capabil de un rafinament desăvârşit, câştigat în timp printr-o distilare continuă, tabietul nu încetează niciodată a se măsura cu sine însuşi, ajungând să fie a doua noastră natură. Dublează esenţa lăuntrică cu o alta vizibilă, restaurând astfel un dialog al interiorităţii cu exterioritatea. Ca expresie spăşită a interiorităţii, tabietul rămâne totuşi o exagerare plăcută a existenţei noastre. Deşi sumă a gesturilor inutile, tabietul respectă o exigentă congruenţă a stărilor personale.
Devenit acel ceva la care n-am renunţa în ruptul capului, persistăm în el imediat ce l-am identificat, captând şi adâncind bioritmul sobrietăţii într-o doză savant administrată.
Tabietul mărturiseşte ataşamentul faţă de noi înşine, de micile episoade diurne nearticulate în posteritate; e forma pe care o îmbracă banalul, timpul scurs între două repere importante ale vieţii noastre. Te scoate din osteneala insidioasă şi fără rost nuanţând viu fiecare moment. Regenerează acele spaţii ale vieţii, altfel sordide, reia tenace plictiseala răsturnând-o din interior. Paşii mărunţi şi sacadaţi ai plictisului se vad în tabiet îndreptaţi pe alt făgaş. Privindu-l în ochi, tabietul ni se înfăţişează ca o plictiseală cu rost. Are sens fiindcă se construieşte, îşi împleteşte fiinţa pe natura noastră. Plictiseala îşi încercuieşte victima, extrăgând-o din realitatea ei, nelasându-i răgazul unei întrebări, unei aşezări ferme în faţa propriului temei. Dacă nimicul cu adresă este felul difuz în care plictiseala te deviază de la propria-ţi croazieră, tabietul ne re-aşează confortabil pe drumul lung al fiinţei noastre. Plictisul e reflexul în faţa asaltului nimicului difuz, imposibil de arătat. Tabietul, diametral opus, serveşte imposibilităţilor noastre lăuntrice de a mai găsi tonul pertinent în lucruri. Plictisul e o cădere interioară, tabietul are în schimb alura lucrului făcut cu dichis în care alunecările interioare sunt de neimaginat. În el ne aruncăm, cu încredere, e ceea ce ştim să facem mai bine, ceea ce ne bucură mereu. Nu e de natură să ne taie respiraţia, dar este capabil să întreţină un tonus sufletesc. E singura repetiţie generală făcută zi de zi, neîntrerupt, în faţa necunoscutului şi a imponderabilului. Cu el suprimăm angoasa incertitudinii. Comprimăm temerile adunate într-o tabletă uşor digerabilă.