Je suis celui...

Je suis celui qui pense “donc je suis”.

Jaques Lacan

Se întâmplă uneori să te luminezi într-o problemă reluând interogaţia asupra ei dintr-o perspectivă cu totul neaşteptată. Stai şi te întrebi, citind câte o frază precum cea a lui Lacan, ce anume l-a făcut pe autorul ei, să fie atât de rafinat în otrava pe care o toarnă postum lui Decartes? Ce resorturi, încă opace la o simplă privire, îi suscită o atât de fină ironie?

Metoda carteziană, sigur, poate reprezenta un incipit, o articulare în faţa problemelor fundamentale ale cunoaşterii cum până atunci nu s-a mai făcut. Îndoiala practicată cu sistem, îndoiala care-ţi serveşte drept pârghie la ieşirea dintr-o fundatură – gnoseologică de cele mai multe ori - şi nu pentru a sfârşi in-dubitabil în ea, serveşte în ironia lui Lacan, drept problemă. Iese oare Descartes la liman sau doar alunecă pe nesimţite din propria sa încercare?

A te îndoi în genere înseamnă să ai în posesie acel ceva de care te îndoieşti urmat îndeaproape de resorbţia lui într-un plan al non-importantului, al eludării lui, al îngroşării până la refuz a irelevanţei aspectului pe care îl are acel ceva. Unde? În cunoaştere.

Te poţi îndoi în două maniere lipsite de urmări fondatoare. În maniera scepticismului ce se fereşte de certitudini infailibile fiindcă îşi asumă îndoielile (se îndoaie el oare de propria sa îndoială? Nu.), sau în maniera cinismului care le formulează fără însă a le asuma, rezumându-se doar la o plată trecere în revistă. Registrul cinismului, în felul acesta, este cu mult mai variat fiindcă nu-şi asumă diversitatea îndoielilor, el se mulţumeşte doar la a le exhiba spre a le ignora (ceva mai târziu).

Scepticismul faţă cu cinismul devine o formă a optimismului bine informat. Cum?

Orice presupoziţie trebuie înlăturată pentru ca gândul să poată începe de la el însuşi. Îndoiala, reprezintă mai mult decât scepticismul şi chiar mai mult decât cinismul, scurtcircuitându-le. Scepticismul cu scopul declarat de a propăvădui îndoiala în sine fără urmări, fără întrebări, fără continuări, suspendă spiritul în nehotărâre. Cinismul înfăţişează în schimb, un scepticism superficial, cu urmări şi continuări catastrofice (v. Byron).

Îndoiala, la o privire mai atentă, păstrează optimismul pe care scepticismul şi forma sa alterată, cinismul, l-au pierdut. Revenind sub o formă interogativă asupra propriilor repere, îndoiala subîntinde posibilitatea unui nou început şi a unei gnoze făcute astfel cu putinţă, inseminând ideea că se poate pleca de la ceva ferm adică dintr-un început pur.

De omnibus dubitandum est. (est primo principio).

Ce este acel ceva cert, şi care-i sunt atributele?

Certitudinea - adevărată în sine - ne spune Hegel, e întotdeauna centrată în propriul contur, nu cade în afara limitelor ei şi nu se bizuie, atunci când e gândită, pe nimic altceva. Are natura unei axiome aflată dincolo de orice demonstraţie, e absolută şi etimologic vorbind (absolutus - desăvârşit, perfect, necondiţionat) lipsită de necesitatea oricărei relaţii, determinaţii, nimic nemaifiindu-i necesar faţă cu ceea ce este sau are deja.

“Aşadar, respingând sau declarând drept fals tot ceea ce ar putea în vreu fel oarecare trezi îndoială, ne este uşor să presupunem că nu există nici Dumnezeu, nici cer, nici corpuri, dar nu că nu existăm noi, noi care gândim toate acestea căci este contradictoriu” (repugnat- merge contra omului) “să credem că ceea ce gândeşte nu există. De aceea conştiinţa exprimată în gândesc, deci exist este prima şi cea mai sigură dintre cunoştinţele care se prezintă aceluia ce filozofează, ce îşi conduce gândurile în ordine”. Principia Philosophia Partea I, Cap. 7, p.2 (66-67)

Dacă Eu are semnificaţia de a fi gândire şi nu pe aceea de singularitate a conştiinţei-de-sine sau subiectivitate abstractă (infinită), conţinutul absolut dispare şi, odată cu el, şi Eu ca subiect, căci ce mai sunt Eu dacă toate cele care mă constituie dispar? Despre ce sau cin mai vorbim? Care Eu?

Pentru puţină claritate sunt nevoit să mă învoiesc la un mic ex-curs. Aşadar, Eul pur pe care Descartes doreşte să-l obţină, nu mai este Eu fiindcă debarasat de toate “impurităţile”- determinaţii care-l făceau să fie ceea ce este – Eul abstract se poate confunda cu Eul oricărui alt-cineva (reamintesc: abstracţie fiind). În forma abstractă pe care Cartesius o obţine, Eul nu mai este, el se dizolvă într-o abstracţie, într-o generalitate fără chip, ceea ce era până atunci un particular bine configurat acum este dezbrăcat de toate atributele sale, devenind genuin. În ipostaza sa originară Eul sublimează în orizontul alterului său.

Fichte: Ştiu, mi se înfăţişează mie, pastrează ceva din nespusul pe care-l ascunde “sentinţa” lui Descartes. Gândesc trimite îndubitabil la existenţă, şi nu oricum la nivelul întâmplării oarbe ci avându-l ca subiect pe cel care se supune rigorilor metodei. El află astfel punctul din care orice îşi poate afla temeiul cert, clar şi distinct, ia la cunoştinţă, ştie. Dar acest ştie i se înfăţişează parazitat de ceva de care trebuia să se elibereze şi nu s-a putut.

Determinaţia “fiinţă” este în acel sum, în eul meu, Eul conţine deopotrivă fiinţa (generalul perfect abstract) şi determinaţiile ei (particularul cel mai concret); legătura dintre mine şi fiinţă pe lângă faptul că este indisolubilă este şi ceea ce este prim, întâia treaptă într-o ordine a cunoaşterii şi a existenţei. Gândirea ca fiinţă şi fiinţa ca gândire - iată certitudinea mea, Eu (Hegel-Vorlesungen uber die Geschichte der Philosophie Vol.II pag. 413 Ediţia Academiei, trad. D.D.Roşca)

Miza acestei di-vagatio este de a arăta că, fiinţa şi gândirea nu pot fi separate, pot fi cel mult gândite ca momente într-o ex-plicatio intuitiva metodologică, dar care în esenţă sunt lipsite de o acoperire justă. Încă de la Augustin ascensinea pe scara interioară a sinelui, urcuş petrecut până în punctul de inflexiune unde Eul dispare descătuşat de propriile determinaţii, topindu-se împăcat în ceea ce-l excede, nu mai pune astăzi nimănui semne de întrebare.

Ironia lui Lacan este cu atât mai subtilă cu cât pare să insinueze că Eul pur este departe de a fi pur, fiindcă în măruntaiele sale e de găsit întotdeauna o urmă, un reziduu, o asumpţie de care Decartes nu reuşeşte, în definitiv, să scape aşa cum şi-ar dori. Ceea ce parazitează sistemul său este tocmai lucrul de care doreşte să se exonereze. NU poţi exterioriza interiorul având pretenţia că un asemenea fapt reprezintă kenoza, eludarea, cautionarea în forma ei pură şi dură.

Interiorul devine exterior printr-o schimbare de raport, iar dacă elimini nu aneantizezi ci confunzi, suprapui, treci pe una în cealaltă, îi destrami limita. Purificarea aducând după sine îndepărtarea oricăror diferenţe, deosebiri, ştergerea celor mai mici trăsături, proces la finalul căruia rezultă însăşi indistincţia şi nicidecum eliberarea. În lipsa oricăror repere cine mai poate discerne între cele două relate, între exterior şi interior. Forma rafinată a sintagmei cartesiene, pare să ne sugereze Lacan cu ironia sa, ar trebui să fie: “Gândesc punct!”, fiindcă în “Gândesc deci exist” n-am scăpat încă de presupoziţiile de care ne tot străduiam să scăpăm, cum ar fi: “Eu gândesc nu altcineva”. Gândirea poate face abstracţie de toate reprezentările, nu şi eu gândesc, unde eu nu are ce căuta, eu rămâne o reprezentare peste care nu se poate trece, fiindcă ideea acestui proces de distilare e tocmai de a ne elibera de...eu. Probabil într-o preusupusă şedinţă de canapea Descartes ar putea fi întrebat: Pe ce vă bazaţi domnule Cartesius? …

Filosoful nostru şi-a dorit atât de mult să plece de la ceva ferm încât sucombă în abstracţiune, iar în abstracţiune fiind să poată spune - Eu, eu DESCARTES.

Nu-i cam mult, Monsieur Descartes?