Înţelegerea presupune credinţă (II)

Sed credo ut intelligam

Situat între dialecticieni şi antidialecticieni, Anselm de Canterbury este nevoit să construiască nenumărate punţi. Strategic el oferă teologiei şi filozofiei ocazia unei întâlniri fecunde pe un pământ sigur. Stabilind cadrul, el se asigură că mesajul este bine receptat, iar dimensiunea proiectului şi rostul demersului sunt pe deplin asumate.

Dialecticienilor le demonstrează că pirueta filozofică are sens numai dacă este forjată pe fundamentul credinţei; iar datul de la care raţiunea poate construi ceva ferm este imanenta fidelitate asumată faţă de Dumnezeu. Înţelegerea lumii are drept scop consolidarea credinţei şi nu, aşa cum s-ar crede cel mai adesea, filozofarea de dragul filozofării, filozofarea cu orice preț. Întelecţia nu se are pe sine drept scop.

Anti-dialecticienilor le recomandă o lentilă ceva mai potrivită decât cea îndeobște folosită. Le oferă posiblitatea de a-și reevalua datele credinței în concordanță cu necesitatea internă a acesteia. Le oferă posiblitatea unei coerențe fertile cu o tradiție pierdută și pe cale de a fi recâștigată. Le oferă – în final – un real motiv de reconciliere cu dialectica. Celui întărit în credinţă nu-i va prisosi stradania de a înţelege raţional ceea ce crede.

Există întotdeauna adâncimi neexplorate ale adevărului pe care noi muritorii avem datoria să le luminăm; căci Sfinţii Părinţi – oricât de mult şi-au dorit să isprăvească sensurile creaţiei – n-au reuşit să trăiască îndeajuns de mult pentru a-şi duce fapta la bun sfârșit.

Sondarea credinţei nu are darul de a rătăci sufletul pe drumul către Dumnezeu, ba dimpotrivă, are efectul apropierii de El, de vedere a Lui. Treptele urcate sau coborâte în căutarea acelui „ceva mai adânc decât noi înșine” urmează un protocol fără de care zenitul dogmei s-ar pierde irecuperabil. Tainele credinţei trebuiesc înainte de toate crezute, abia apoi cântărite'n balanţa - cu şi fără eranţă - a raţiunii.

„Îmi doresc cu ardoare să înțeleg măsura adevărului tău, pe care inima mea îl crede și îl iubește. Căci nu caut să înțeleg ca să cred, ci cred ca să înțeleg. Căci cred chiar și acest lucru: că nu voi înțelege dacă nu voi crede” – sunt interpretarea dată de Anselm cuvintelor proorocului Isaia (7,9): „Dacă nu credeți veți fi zdrobiți.”

Această înaintare prin credință către înțelegere a fost pasul hotărâtor, aspectul crucial al dezvoltării doctrinei în următoarele secole. Deşi sursa schimbării a fost o eroare, o eroare de traducere, rezultatul la care s-a ajuns a fost uiluitor. Istoria ne consemnează că într-o tălmăcire mai veche a Noului Testament - din greacă în latină - traducere făcută pe baza Septuagintei, Isaia 7, 9 fusese redat în aceşti termeni: „Dacă nu credeți, nu veți înțelege”. Deși cunoștea varianta corectă de traducere, utilizată în Vulgata, Augustin preferă versiunea mai veche atunci când o citează în Despre Treime, pentru a demonstra cu și mai multă forță ceea ce lui i se părea evident – „credința caută, dar înțelegerea găsește”.

Cum Augustin a rămas autoritatea prin excelenţă, faţă de care Evul Mediu s-a simţit profund îndatorat, este uşor să urmărim şi să înţelegem filiaţia acestei idei. Alcuin însuşi, ca şi Beatus de Liébana, îl citează pe „cel mai mare filozof” atunci când îşi îndreaptă atacul împotriva lui Elipandus: „Noi nu am cunoscut şi am crezut, dar „am crezut şi am ajuns să cunoaştem”. Căci am crezut ca să înţelegem”.

Întrepătrunderea raţiunii cu credinţa va oferi secolului al XI -lea, şi nu numai, elementele unei priviri proaspete, capabilă să schimbe pentru totdeauna faţa filozofiei şi teologiei dar şi a istoriei gândirii europene.

Căci am crezut ca să înţelegem (I)

A fost o vreme când filozofia a servit argumentului creștin forța de a străbate dincolo de judecățile și prejudecățile împăraților romani. A fost o vreme când filozofiei i s-a arătat ușa istoriei. Servise atât de bine părinților apologeți încât existența ei părea cu totul nepotrivită vremurilor și nevoilor Bisericii. A existat deopotrivă o vreme când filozofia s-a întors din exil. Cu remarcabile eforturi de traducere, filozofia și-a regăsit locul nu doar în scriptoriile abațiilor, ci și în argumentul teologic al călugărilor predicatori.

Combătută și respinsă – pe de o parte, îmblânzită și integrată – pe de alta, inima filozofiei n-a încetat să palpite pentru toți cei care au văzut în ea mai curând un aliat decât un dușman.

Pesemne că destinul ei se va fi scris într-o cheie providențială căci, fără ea, înțelegerea noastră ar fi fost, neîndoielnic, ceva mai săracă.

Nevoia unui discurs infailibil a împins Europa reflexivă la ameliorarea unei strategii de reconciliere a teologiei cu filozofia. Vizată era punerea în acord a raţiunii cu credinţa. Fiind un reper inepuizabil, adevărul trebuia luat în posesie prin orice mijloace dar, așa cum era și firesc, nu în orice condiții. Contemplaţia şi revelaţia aveau să-şi dea mâna în virtutea aceluiaşi ţel: comprehensiunea naturii divine.

Detensionarea acestui complex rațiune-credință n-a reprezentat nici pe departe doar o elaborată pierdere de timp. Consecințele acestor dispute se pot vedea la tot pasul. Nu cred să greșesc atunci când afirm că felul în care astăzi desluşim lumea, lumea în care trăim, se datorează – în parte – acelor dueluri/dispute teologale.

Sunt câteva pietre de hotar, câteva repere pe drumul gândirii – cum ar spune Heidegger – fără de care istoria ideilor, dar mai ales istoria gândirii, în acest veac, în aceste timpuri, ar fi arătat cu totul altfel.

Cu Anselm nu ne aflăm nici la începutul frământărilor nici la sfârșitul lor. Cunoscut ca abate de Canterbury, benedictin prin vocaţie, filozof şi prelat, Anselm reuşeşte, în secolul XI, să imprime Evului Mediu o nouă dinamică. La îndemnul confraţilor săi de credință, el alcătuieşte unul dintre cele mai importante tratate ale epocii: Monologium – un model de meditaţie cu privire la esenţa şi existenţa lui Dumnezeu, în care fiece pas îşi află temeiul exclusiv în raţiune şi nimic nu se întemeiază pe autoritatea Scripturii.

Noutatea acestei solicitări developa, printre altele, o incipientă stare de seducţie indusă de orizontul promițător al unei noi abordări. Pentru secolul XI, supunerea Sfintelor Scripturi unui demers dialectic era un pas tot atât de important precum cel făcut de Neil Armstrong pe Lună.

Deducția silogistică și concluziile ei, uneori radicale, nu erau privite în mediul teologic cu o mare simpatie, fapt ce ne permite să înțelegem de ce filozofia în acel context a rămas vreme îndelungată suspectă pentru multe figuri luminate. Gerardus, episcop de Cenad, era ferm convins că „cei care sunt discipoli ai lui Cristos nu au nevoie de învățături păgâne” atâta timp cât orice înțelepciune, chiar și cea omenească, vine de la Dumnezeu. ”E culmea nebuniei să porți discuții cu slujnicele despre Cel pe care se cuvine să-l slăvim în fața îngerilor.”

Iar Petrus Damiani, sfânt și doctor al Bisericii Romano-Catolice, prin disprețul arătăt științelor profane, găsea, din perspectivă eshatologică, inutilă și păguboasă întâlnirea călugărului cu filozofia. Dacă filozofia ar fi fost indispensabilă mântuirii oamenilor – ne spune Damiani în De sancta simplicitate – Dumnezeu nu s-ar fi sfiit să trimită filozofi, în loc de pescari şi oameni de rând, ca să-i convertească.

„Platon cercetează tainele misterioasei naturi, stabileşte limite pentru orbitele planetelor şi calculează traiectoria aştrilor: îl resping cu dispret. Pitagora împarte sfera terestră în latitudini: abia dacă mă interesează;...Euclid se apleacă asupra problemelor încâlcite ale figurilor geometrice: îl evit în egală măsură; cât despre toţi retorii, cu silogismele şi sofisticările lor, îi exclud ca nevrednici să trateze chestiunea.”

Chiar dacă opinia sfântului e frustă, simplificatoare, articulată în alb și negru, ceea ce rămâne semnificativ este eroarea de perspectivă, ce popula mai toate minţile luminate din vremea sa, vis-a-vis de relația filozofiei cu mântuirea.

Pe acest fundal îndrăzneala lui Anslem de Canterbury va fi avut însemnătatea unei mici revoluții.

Fizicianul & Rabinul

Nu este o fabulă deşi ar putea fi. Nu este nici poveste zen, deşi ...poţi să ştii...? Este mai curând o dispută ale cărei rădăcini sunt adânc înfipte în istoria gândirii europene. Protagoniştii nu sunt, cum ne-am aştepta, fizicianul de excepţie Stephen Hawking şi rabinul britanic Jonathan Sacks ci, mai curând, două vechi prietene: ştiinţa şi religia. Seducţia raţiunii şi progresele ştiinţelor tari contestă din ce în ce mai mult primatul teologic al religiilor. Dreptul teologiei de a explica sensul omului în univers este subminat cu fiecare premiu Nobel. Pătrunderea tainelor micro şi macrouniversului, trecerea de la fizica atomică şi nucleară la mecanica cuantică şi teoria string-urilor într-o perioadă atât de scurtă, nu poate rămâne fără consecinţe.

În ultima lor carte, The Grand Design Stephen Hawking şi Leonard Mlodinow propun lumii câteva argumente în plus pentru evacuarea lui Dumnezeu din creaţie.

"Pentru ca există o lege precum cea a gravitaţiei, Universul poate lua naştere chiar şi din nimic (...) Creaţia spontană este motivul pentru care există Ceva, în loc de Nimic şi motivul care face ca Universul să existe laolaltă cu noi."

Poate pentru ştiinţă ceea ce pretinde Hawking are sens. Ca orice lucru bine făcut ştiinţa are metodă: experiment, observaţie, concluzie. Pe baza metodei, ştiinţa desluşeşte legea din lucruri. Cu cât necunoscutul se destramă mai mult sub simplitatea de monolit a legilor fizicii, cu atât mai satisfăcut se declară omul de ştiinţă. Cunoscându-i principiul, îi cunoaşte esenţa. Totul este clar, e limpede.

"Faptul că noi oamenii - care suntem practic colecţii de particule fundamentale din natura - am ajuns atat de departe în înţelegerea legilor care ne guvernează pe noi şi Universul din jurul nostru - reprezintă un triumf".

Este un nesperat triumf reducţia individului la un complex de umori şi elemente chimice. Un triumf ce-a debutat cu erosul. Teologi şi filozofi, poeţi şi oameni simplii l-au cântat şi des-cântat timp de secole, iar dintr-o dată, în secolul XX, a devenit o banală uzină chimică în care hormoni şi alte fluide organice au dat naştere unui cocktail numit iubire.

Omul nu mai este ce-a fost. Astăzi pare să fie o selecţie isteaţă când nu e un compot de elemente chimice. Harta genetică şi tabelul lui Mendeleev sunt numele şi prenumele corpului uman. Despre suflet însă, din păcate, nici numele, nici prenumele nu ne spun nimic.

Există o ironie în povestea pe care însuşi Stephen Hawking o pune drept piatră de temelie în cartea care l-a făcut celebru Scurtă istorie a timpului. Povestea în sine este cuceritoare dar pretinde în subtext un înţeles mai profund şi o ironie amară pe care sper să o pot creiona cât mai concis.

„Un savant bine cunoscut (unii spun ca a fost Bertrand Russell) a ţinut odată o conferinţă publică de astronomie. El a arătat cum pamântul se învârteşte în jurul soarelui şi cum soarele, la rândul său, se învârteşte în jurul centrului unei colecţii vaste de stele numită galaxie. La sfârşitul conferinţei sale, o batrânică din fundul sălii s-a ridicat şi a spus: „Ceea ce ne-aţi spus sunt prostii. În realitate, lumea este un disc aşezat pe spatele unei broaşte ţestoase gigantice.” Savantul a avut un zâmbet de superioritate înainte de a replica: „Şi pe ce stă broasca ţestoasă?” “Eşti foarte deştept, tinere, foarte deştept,” a spus batrâna doamnă. „Dar sunt broaşte ţestoase până jos.””

În abis stă absurdul şi lângă el ironia. Hawking&Mlodinov declară supremaţia legilor fizicii fiindcă e raţional să credem aşa. Lumea se construieşte în jurul legilor fizicii. În consecinţă realitatea ultimă sunt LEGILE. Are sens. Precum doamna în vârstă ce-l tachinează pe Russell i-aş întreba şi eu pe savanţii noştri: dar legile (fizicii) de unde vin? Au existat dintotdeauna? Le-a creat cineva? S-au creat singure?

Dumnezeu ştie.