Înţelegerea presupune credinţă (II)

Sed credo ut intelligam

Situat între dialecticieni şi antidialecticieni, Anselm de Canterbury este nevoit să construiască nenumărate punţi. Strategic el oferă teologiei şi filozofiei ocazia unei întâlniri fecunde pe un pământ sigur. Stabilind cadrul, el se asigură că mesajul este bine receptat, iar dimensiunea proiectului şi rostul demersului sunt pe deplin asumate.

Dialecticienilor le demonstrează că pirueta filozofică are sens numai dacă este forjată pe fundamentul credinţei; iar datul de la care raţiunea poate construi ceva ferm este imanenta fidelitate asumată faţă de Dumnezeu. Înţelegerea lumii are drept scop consolidarea credinţei şi nu, aşa cum s-ar crede cel mai adesea, filozofarea de dragul filozofării, filozofarea cu orice preț. Întelecţia nu se are pe sine drept scop.

Anti-dialecticienilor le recomandă o lentilă ceva mai potrivită decât cea îndeobște folosită. Le oferă posiblitatea de a-și reevalua datele credinței în concordanță cu necesitatea internă a acesteia. Le oferă posiblitatea unei coerențe fertile cu o tradiție pierdută și pe cale de a fi recâștigată. Le oferă – în final – un real motiv de reconciliere cu dialectica. Celui întărit în credinţă nu-i va prisosi stradania de a înţelege raţional ceea ce crede.

Există întotdeauna adâncimi neexplorate ale adevărului pe care noi muritorii avem datoria să le luminăm; căci Sfinţii Părinţi – oricât de mult şi-au dorit să isprăvească sensurile creaţiei – n-au reuşit să trăiască îndeajuns de mult pentru a-şi duce fapta la bun sfârșit.

Sondarea credinţei nu are darul de a rătăci sufletul pe drumul către Dumnezeu, ba dimpotrivă, are efectul apropierii de El, de vedere a Lui. Treptele urcate sau coborâte în căutarea acelui „ceva mai adânc decât noi înșine” urmează un protocol fără de care zenitul dogmei s-ar pierde irecuperabil. Tainele credinţei trebuiesc înainte de toate crezute, abia apoi cântărite'n balanţa - cu şi fără eranţă - a raţiunii.

„Îmi doresc cu ardoare să înțeleg măsura adevărului tău, pe care inima mea îl crede și îl iubește. Căci nu caut să înțeleg ca să cred, ci cred ca să înțeleg. Căci cred chiar și acest lucru: că nu voi înțelege dacă nu voi crede” – sunt interpretarea dată de Anselm cuvintelor proorocului Isaia (7,9): „Dacă nu credeți veți fi zdrobiți.”

Această înaintare prin credință către înțelegere a fost pasul hotărâtor, aspectul crucial al dezvoltării doctrinei în următoarele secole. Deşi sursa schimbării a fost o eroare, o eroare de traducere, rezultatul la care s-a ajuns a fost uiluitor. Istoria ne consemnează că într-o tălmăcire mai veche a Noului Testament - din greacă în latină - traducere făcută pe baza Septuagintei, Isaia 7, 9 fusese redat în aceşti termeni: „Dacă nu credeți, nu veți înțelege”. Deși cunoștea varianta corectă de traducere, utilizată în Vulgata, Augustin preferă versiunea mai veche atunci când o citează în Despre Treime, pentru a demonstra cu și mai multă forță ceea ce lui i se părea evident – „credința caută, dar înțelegerea găsește”.

Cum Augustin a rămas autoritatea prin excelenţă, faţă de care Evul Mediu s-a simţit profund îndatorat, este uşor să urmărim şi să înţelegem filiaţia acestei idei. Alcuin însuşi, ca şi Beatus de Liébana, îl citează pe „cel mai mare filozof” atunci când îşi îndreaptă atacul împotriva lui Elipandus: „Noi nu am cunoscut şi am crezut, dar „am crezut şi am ajuns să cunoaştem”. Căci am crezut ca să înţelegem”.

Întrepătrunderea raţiunii cu credinţa va oferi secolului al XI -lea, şi nu numai, elementele unei priviri proaspete, capabilă să schimbe pentru totdeauna faţa filozofiei şi teologiei dar şi a istoriei gândirii europene.