A fost o vreme când filozofia a servit argumentului creștin forța de a străbate dincolo de judecățile și prejudecățile împăraților romani. A fost o vreme când filozofiei i s-a arătat ușa istoriei. Servise atât de bine părinților apologeți încât existența ei părea cu totul nepotrivită vremurilor și nevoilor Bisericii. A existat deopotrivă o vreme când filozofia s-a întors din exil. Cu remarcabile eforturi de traducere, filozofia și-a regăsit locul nu doar în scriptoriile abațiilor, ci și în argumentul teologic al călugărilor predicatori.
Combătută și respinsă – pe de o parte, îmblânzită și integrată – pe de alta, inima filozofiei n-a încetat să palpite pentru toți cei care au văzut în ea mai curând un aliat decât un dușman.
Pesemne că destinul ei se va fi scris într-o cheie providențială căci, fără ea, înțelegerea noastră ar fi fost, neîndoielnic, ceva mai săracă.
Nevoia unui discurs infailibil a împins Europa reflexivă la ameliorarea unei strategii de reconciliere a teologiei cu filozofia. Vizată era punerea în acord a raţiunii cu credinţa. Fiind un reper inepuizabil, adevărul trebuia luat în posesie prin orice mijloace dar, așa cum era și firesc, nu în orice condiții. Contemplaţia şi revelaţia aveau să-şi dea mâna în virtutea aceluiaşi ţel: comprehensiunea naturii divine.
Detensionarea acestui complex rațiune-credință n-a reprezentat nici pe departe doar o elaborată pierdere de timp. Consecințele acestor dispute se pot vedea la tot pasul. Nu cred să greșesc atunci când afirm că felul în care astăzi desluşim lumea, lumea în care trăim, se datorează – în parte – acelor dueluri/dispute teologale.
Sunt câteva pietre de hotar, câteva repere pe drumul gândirii – cum ar spune Heidegger – fără de care istoria ideilor, dar mai ales istoria gândirii, în acest veac, în aceste timpuri, ar fi arătat cu totul altfel.
Cu Anselm nu ne aflăm nici la începutul frământărilor nici la sfârșitul lor. Cunoscut ca abate de Canterbury, benedictin prin vocaţie, filozof şi prelat, Anselm reuşeşte, în secolul XI, să imprime Evului Mediu o nouă dinamică. La îndemnul confraţilor săi de credință, el alcătuieşte unul dintre cele mai importante tratate ale epocii: Monologium – un model de meditaţie cu privire la esenţa şi existenţa lui Dumnezeu, în care fiece pas îşi află temeiul exclusiv în raţiune şi nimic nu se întemeiază pe autoritatea Scripturii.
Noutatea acestei solicitări developa, printre altele, o incipientă stare de seducţie indusă de orizontul promițător al unei noi abordări. Pentru secolul XI, supunerea Sfintelor Scripturi unui demers dialectic era un pas tot atât de important precum cel făcut de Neil Armstrong pe Lună.
Deducția silogistică și concluziile ei, uneori radicale, nu erau privite în mediul teologic cu o mare simpatie, fapt ce ne permite să înțelegem de ce filozofia în acel context a rămas vreme îndelungată suspectă pentru multe figuri luminate. Gerardus, episcop de Cenad, era ferm convins că „cei care sunt discipoli ai lui Cristos nu au nevoie de învățături păgâne” atâta timp cât orice înțelepciune, chiar și cea omenească, vine de la Dumnezeu. ”E culmea nebuniei să porți discuții cu slujnicele despre Cel pe care se cuvine să-l slăvim în fața îngerilor.”
Iar Petrus Damiani, sfânt și doctor al Bisericii Romano-Catolice, prin disprețul arătăt științelor profane, găsea, din perspectivă eshatologică, inutilă și păguboasă întâlnirea călugărului cu filozofia. Dacă filozofia ar fi fost indispensabilă mântuirii oamenilor – ne spune Damiani în De sancta simplicitate – Dumnezeu nu s-ar fi sfiit să trimită filozofi, în loc de pescari şi oameni de rând, ca să-i convertească.
„Platon cercetează tainele misterioasei naturi, stabileşte limite pentru orbitele planetelor şi calculează traiectoria aştrilor: îl resping cu dispret. Pitagora împarte sfera terestră în latitudini: abia dacă mă interesează;...Euclid se apleacă asupra problemelor încâlcite ale figurilor geometrice: îl evit în egală măsură; cât despre toţi retorii, cu silogismele şi sofisticările lor, îi exclud ca nevrednici să trateze chestiunea.”
Chiar dacă opinia sfântului e frustă, simplificatoare, articulată în alb și negru, ceea ce rămâne semnificativ este eroarea de perspectivă, ce popula mai toate minţile luminate din vremea sa, vis-a-vis de relația filozofiei cu mântuirea.
Pe acest fundal îndrăzneala lui Anslem de Canterbury va fi avut însemnătatea unei mici revoluții.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu