Homo europaeus, o reflecţie nicasiană asupra culturii europene

În anul 1988 la Editura Kriterion, apare în limba germană, în traducerea lui Georg Scherg, ultima carte a lui Constantin Noica – De dignitate Europae. Cunoscută în limba română sub titlul Modelul cultural european (Humanitas, Bucureşti 1993), cartea lui Noica este o reflecţie filosofică asupra culturii europene formulată cu diverse ocazii între anii 1986 şi 1987 în reviste precum Ramuri, România Literară şi Vatra Românească.
De ce simte Constantin Noica nevoia unei reflecţii asupra Culturii Europene, când încă mai avea vreme să încheie, printr-un tratat de logică, articulaţiile unei ontologii redutabile? Ce resort l-a făcut pe acest filozof să părăsească poziţia unor consideraţii lucide cu privire la sintaxa aventurii individualului în orizontul fiinţei, pentru a perora, în cu totul alt orizont, pe teme secunde de antropologie culturală? În fond, de ce merită să vorbeşti despre spectacolul culturii europene când eşti la un pas de a face cu putinţă ceva nou pe scena gândirii?
Dar este oare atât de departe – Constantin Noica - în cugetarea sa despre sufletul europei de o încheiere satisfăcătoare a Ontologiei sale? Să fie cumva devenirea întru fiinţă o replică insulară la o problematică fără racord şi fără precedent în toată istoria gândirii, un răspuns la o întrebare niciodată formulată?
Există, de la Hegel încoace, în filozofie o lecţie care este însăşi istoria filosofiei, altfel spus, o stare de spirit în care logica – înţeleasă ca atitudine intelectuală - şi viaţa sunt într-o continuă întrepătrundere. Ca orice mare gânditor aflat în spaţiul unei reflecţii mai largi, despre lume şi sensul ei, Constantin Noica nu face excepţie de la această regulă. Plonjând în propriile sale nelinişti, adâncind propria sa interogaţie, Noica află însăşi esenţa filozofiei - sedus de o idee în cucerirea ei nu eşti nicodată singur - regăseşti întotdeuna căile altora. El urmăreşte povestea fiinţei acolo unde ea s-a spus în mod exemplar, căci de n-ar fi fost nu s-ar fi povestit. Şi unde oare s-a spus mai bine povestea fiinţei dacă nu în Dialogurile lui Platon şi Metafizica lui Aristotel, în Confesiunile Fericitului Augustin ori în Summa Sfântului Toma, în Leibnitz ori Descartes, Kant sau Hegel – adică nici mai mult nici mai puţin decât în cultura europeană.
Ca atare meditaţia noiciană nici nu putea începe, nici nu putea sfârşi fără să fi întreprins un proces de intenţie culturii europene. Fără această confruntare cu marile spirite, fără o evaluare profundă a conceptelor fondatoare metamorfoza interioară, pe care autorul nostru a suferit-o, n-ar fi fost posibilă - aşa cum o va spune chiar el: „Dacă nu eşti un individual-general, nu eşti nimic; te preiea statistica”. Prin urmare, demersul său din primele momente devine cu atât mai necesar spre finalul reflecţiei când, desfăşurând resortul întemeierii modelului european, Noica probează relevanţa construcţiei sale ontologice şi nu doar atât.
În orice ontologie ne-am uita am căuta sensul, vocea Fiinţei, cu toate articulaţiile ei. Dar pentru Noica nu Fiinţa pare să fie ultima frontieră în orizontul căreia toatea celelalte pălesc în demnitatea lor ontologică. La celălalt capăt al drumului, opus Fiinţei, stă individualul. Către el îşi va îndrepta Constantin Noica reflectoarele gândirii.
Aflat într-un cerc de preieteni la Păltiniş, acolo unde comoţia istoriei nu mai însemna mare lucru, Noica declara: „Ştiţi că obsesia mea este de a reabilita individualul, dar nu ca individual stingher, ci ca individual investit de puterea generalului“. Despre ce individual să fie oare vorba? Nu cumva, despre individualul uman - iar la limită, de ce nu - chiar despre homo europaeus? Strivit de cele trei puteri anonime: natura, istoria şi masele - individualului nu-i rămâne decât un destin copleşitor. Aşa încât tot efortul său mental, întreg eşafodajul ideilor sale se înalţă ca un răspuns la întrebarea: „ce poţi să faci atunci când totul în jurul tău se destramă?”
Cultură - va spune Noica. Singura formă de a lupta cu destinul este să dai un sens, să dai o direcţie căutărilor tale, să te lăşi pătruns, structurat de acea idee din interior până în momentul în care ajungi cu toată fiinţa ta să întruchipezi însăşi ideea, să devii una cu ea, să devii regulă. Căci omul nu e simplu om, (un) simplu sine. De la început conştiinţa omului e întru ceva, deci dincolo de sine.
Substanţa relaţiei dintre individual şi idealul său este însăşi alegerea.
Constatin Noica ştie foarte bine că: „Avem în noi un principiu al ordini şi al ordonării – (care este) spiritul -, dar (pe care) nu ştim sau nu vrem să-l folosim. Omenirea ar putea fi reformată dacă schimbarea ar începe de la elementul edificiului, de la calitatea cărămizii, aşadar de la edificarea individului - (prin cultură)”. Fiindcă individualul, omul, nu este de la sine înzestrat cu înţelesul fiinţei, el nu rînduieşte lucrurile la locul lor şi nici nu le duce la împlinire, în chip obişnuit. Doar prin cultură capătă învestirea de a deosebi în sînul realităţii şi de a rândui ceea ce a văzut. Cultura însă nu are nici ea această virtute pănă la capăt, dacă nu e susţinută de o conştiinţă filozofică. După cum omul se pierde, fără sprijinul culturii, în meandrele firii sau în devenirea oarbă a vieţii istorice, cultura se pierde şi ea în diversul materialului sau al sensurilor ei, dacă nu capătă, printr-o conştiinţă filozofică, învestirea de a ridica lucrurile la prototipurile sau fiinţa lor proprie.
Teoretizând virtuţile culturii Constantin Noica circumscrie realitatea dinamică a proximităţii. Între noi şi visele noastre, între ceea ce suntem şi ceea ce vrem să realizăm cu propria fiinţă, stau alegerile pe care le facem. Felul în care alegem - aşezându-ne în câmpul fecund al unei idei, ceea ce punem în joc pentru a atinge orizontul complice al unui general, ridicându-ne la puterea generalului cu puterea generalului - face posibilă trecerea de la treapta simplei deveniri la treapta devenirii întru fiinţă. Proiectate de Noica într-o manieră augustiniană elecţiunile noastre sunt în acelaşi timp o invitaţie făcută nouă de ideea sub care vrem să zăbovim. Aşa încât între noi şi idealul proiectat se creează o tensiune, un spaţiu ce ne este deopotrivă mediu şi mediator. Vehicolul ce serveşte parcurgerii distanţei dintre proiect şi materializarea lui este însăşi cultura.
Bunăoară dintre toate culturile numai una a fost capabilă de a se ridica deasupra statisticii. Doar una a fost capabilă să dea arhetipul, „a educat şi educă în continuare tot globul, după cum tot ea a descoperit restul lumii, iar nu restul lumii pe ea. Mai mult încă: nu numai civilizaţia, ci chiar cultura ei educă dinăuntru alte lumi şi rase... Misterul ei este de a nu avea mister, deci închidere în sine, aşa cum au dovedit că au culturile mai împlinite din trecut, chiar grecii, cu unele oracole şi „mistere” ale lor.”
Când Noica se decide să facă o radiografie condiţiilor de posibilitate a existenţei culturii europene, întrebarea pe care şi-o pune în fel şi chip este cum a reuşit o cultură ca cea europeană să facă faţă istoriei? Cum de-a izbutit să supravieţuiască suprimând orice stigmat al unei viitoare morţi?
Capabilă de o diseminare profundă la nivel global, cultura europeană face din modelul său, unul demn de urmat, pe baza felului ei de-a fi. Că nu se poate îmbolnăvii de senectute - fiind în condiţia izvorului - ne spune foarte mult despre nivelul pulsaţiei ei ontologice. Într-o lume ţesută din generaluri - unul anume - le dă un sens tuturor celorlalte, le aglutinează strângându-le laolaltă. Ceea ce configurează din interior variaţiile celorlalte culturi vine tocmai din esenţa culturii europene. Şi ce este acest ceva care vine dinspre Europa?
Modul în care s-a aşezat în faţa istoriei, felul în care a soluţionat anumite conflicte, întrebări, nelinişti.
„Nu e semnificativ (oare, n.a.), pentru spiritul european, faptul că nu se sperie de eşecuri? Ca în Biblie, unde cu înţelepciune a fost integrat Ecleziastul, care părea să zădărnicească totul, dar lăsa intact totul, aşa au venit acum un Nietzsche şi după el alţii, care să-şi închipuie că dinamitează lumea cu adevărurile tunate de ei. Iar lumea le-a răspuns liniştit: che bella voce! „
Dar întrebarea cu care Noica proiectează cultura europeană pe fundalul ontologiei sale sondează un alt tip de adâncime. Cu această întrebare şi răspunsul care o însoţeşte – autorul nostru – deschide cu adevărat drumul către ceea ce doreşte să demonstreze şi anume că există o cheie paradoxală între două nivele - ontic şi ontologic – de natura închiderii care se deschide.
Ea sună cam aşa:
Ce anume opune cultura europeană la o aşezare faţă în faţă cu celelalte culturi?
Patru însuşiri dominante – va spune Noica.
În primul rând o suprastructură – adică schimbarea raportului dintre om şi natură în favoarea celui dintâi. Această polarizare asimetrică s-a petrecut cu ajutorul excepţiilor ce-au pretins - nu să largească sau să extindă regula - ci chiar s-o răstoarne pentru a o supune. Astăzi totul poate fi desfăcut şi refăcut de om, de parcă omul ar fi apărut în vederea lucruilor, în loc ca lucrurile să fie rânduite în vederea sa. „Dacă istoria însăşi nu mai este „gândul lui Dumnezeu pe pământul oamenilor”, cum spunea Bossuet, ea a devenit cu siguranţă „gândul omului pe pământul bunului Dumnezeu”.
În al doilea rând o cunoaştere raţională, capabilă să preia cu sine în sine şi ceea ce-i este funciar diferit – în speţă iraţionalul. Alteritatea recuperată în cadrul sistemului, fără rest, nu mai poartă chipul străinlui, a lipsei de structură ci chiar marca fecundităţii. Dacă ar trebui să rezumăm noutatea europeană, faţă de lumea greacă şi alte lumi, atunci s-ar putea spune că ea ţine de înţelesul ce se dă infinitului. Pentru antici sau alte culturi finitul îmbrăca haina justă a raţiunii iar infinitul dezordonata expresie a iraţionalului. Pentru homo europaeus însă această proiecţie este fundamental răsturnată - infinitul este cel care se dovedeşte raţional, fiindcă are o regulă de formare.
Dar poate cea mai expresivă imagine asupra complexităţii luptei omului cu realul – ne sugerează Noica – este speculaţia Răsăritului. „Antinomiile lui Kant sau paradoxele logicii matematice de astăzi sunt anemice şi sunt inocenţa speculativă însăşi, faţă de paradoxele care s-au pus în joc atunci la Niceea (în 325) si ceea ce a urmat după ea (până în 787 – şase concilii ecumenice). De altfel antinomiile lui Kant rămân îngheţate în contradicţiile lor, în timp ce paradoxele de atunci au impus drept adevăr contradicţia vie, tensiunea aceea spirituală care desacralizată până la urmă, avea să facă posibilă şi să dea un sens culturii europene”. Ce este ce nu văd cei care îl văd pe cel ce vede totul? – a lui Grigorie cel Mare a primit un răspuns împotriva oricărui gnosticism incapabil să înţeleagă cum pot trei să fie una. S-a decretat – dincolo de orice dubiu - că trei sunt efectiv una.
În al treilea rând o superioară organizare ştiinţifică şi tehnică de viaţă, cu lărgirea existenţei şi cunoaşterii proprii prin istorie.
Şi nu în ultimul rând orizontul deschis, ca o limitaţie care nu limitează, până la ieşirea prin creaţii din timpul istoric. Sensul oricărui act creator este de a suprima pe deoparte limita iar pe de altă parte distanţa dintre locul în care se află creatorul şi punctul zenital al veşniciei creaţiei sale. Opera închide orizontul temporal al omului, desfiinţând timpul curgător dar mistuitor, pentru a face loc eternitatii. Orice creaţie o reface pe cea originară – a lumii.
Pesemne că aici – între cultură şi individual – în spaţiul acesta strâmt dintre a fi sau a nu fi în orizontul unei Idei – se joacă soarta civilizaţiei şi a mântuirii omului. În felul său Homo europaeus este un individual scăpat de sub destin, un individual sărit din statistică, un nobil cronofag transfigurând infinitul dintr-o postură inertă într-una dinamică. Cu infinitatea în devenire – spune Noica- se face artă, ştiinţa, filozofie. Însă arta, ştiinţa, filozofia nu sunt nici mai mult nici mai puţin decât nişte capsule de timp îndelung elaborate, sunt argumente împotriva deteminismului temporal, pentru a nu cădea în jalea de a fi muritor şi prin aceasta într-o profundă iresponsabilitate.
Reflectând lucid asupra interogației: Ce înseamnă să fi european?, Paul Valéry circumscrie, plin de rafinament, dar cu un extraordinar realism, sufletul Europei.
Acolo unde numele lui Cezar, Gaius, Traian și Vergiliu, acolo unde numele lui Moise, acolo unde numele lui Aristotel, Platon și Euclid au o semnificaţie și o autoritate simultană, acolo este Europa.
Afiramția lui Valery e remarcabilă prin sugestia pe care ne-o face la nivelul perceperii lui homo europaeus ca distinct în orizontul global. Omul Europei nu se definește prin rasă, nici prin limbă, nici prin obiceiuri, ci prin cultura sa, prin sufletul său. Ori sufletul său este acolo unde-i sunt şi reperele. Purtător al unor marci culturale indelebile homo europaeus s-a aflat mereu în orizontul marilor teme. Introiectând ceea ce-i era la început intim-străin individualului nostru i-a fost rescris însăşi codul genezei sale sprituale. Aflată între om şi aspiraţiile sale, cultura s-a dovedit proteică - un adevărat pat germinativ - un mediu în care nu ştii cine dă şi cine primeşte, un mediu căruia i se potriveşte orice lege şi nici una.
De aceea, când un spiritual om de ştiinţă englez traducea astfel cele trei principii ale termodinamicii:
1. Nu se poate câştiga (principiul conservării);
2. Pierdem sigur (principiul entropiei)
3. Nu se poate ieşi din joc,
Replica potrivită, din perspectiva ştiinţelor omului, a culturii, a momentului, ar fi:
1. Nu putem decât câştiga (trecând în timpul creaţiei)
2. Nu avem nimic de pierdut;
3. Merită să încercăm (să jucăm acest meci între determinismul orb şi destinul personal)
Este în aceste trei principii din urmă – ne spune Noica - o termodinamică a spiritului, o ipostaziere clară a culturii europene în istorie. Singurul mod în care se poate pierde acest meci este - să nu-l mai joci.

Trei demoni ai modernităţii

Banalul

Faţă de „banalul metafizic“, banalul cu miros de rădăcini articulat în orizonturi, banalul cotidian e cu mult mai subtil mai solicitant, mai interesat de timpul nostru, de posibilităţile noastre. Sigur, banalul metafizic are avantajele lui, dar banalul cotidian, banalul deloc stingher, devorator sagace al destinelor, ne împresoară, ne constrânge la a-i ceda şi chiar a-i deveni devoţi prin excelenţă. În faţa lui nu există refugiu, nu i te poţi sustrage, spectrul lui înaintează spre noi/prin noi, fără dileme, fără mustrări de conştiinţă. Cultul Banalului îşi are slujitorii săi devotaţi, stăpâniţi de bunele intenţii ce pavează drumul dintre ei şi ceilalţi. Propăvăduiesc sincopa, viitorul încărcat cu ce-ar fi trebuit încă de ieri. În fond, Banalul poartă o luptă în urma căreia ne câştigă, mai devreme sau mai târziu, deopotrivă pe toţi, prin diversele forme ale nepăsării noastre. Dezarmaţi, alunecăm, pe nesimţite, în mrejele indefinitului, ale lipsei de contur, ale precarităţilor de orice fel, în definitiv sucombăm în indeterminare, structurii noastre interioare substituindu-i-se antonimul ei. Acestui banal nu-i poţi ascunde nimic, se întâmplă că ne cunoaşte în cele mai mici amănunte, ne devorează clipă de clipă, ne extrage din propriile limite pentru a ne reda într-o formulă diminuată. Banalul este un demon. Se ridică şi coboară prin noi, se insinuează până la identitate cu putinţele şi neputinţele noastre, cu cele mai întunecate, mai necunoscute şi mai îndepărtate unghere ale fiinţei care am putea fi, ale „fiinţei noastre optative“. Este o piatră sub povara căreia ne simţim copleşiţi, împuţinaţi, dar de sub greutatea căreia a ne smulge înseamnă negreşit a ne înfiora la forja lucidităţilor febrile. Acestui demon solitudinea nu-i e pe plac.Lumea lui, nesfârşită platitudine, o împarte binevoitor cu orişicine. Orişicine doreşte să-l însoţească. Cel mai adesea în proximitatea lui se află Viciul, demonul curtenitor, cel care îţi izbeşte simţurile sfărâmând baricade după baricade, cel care se înfăţişează prin excelenţă celui ce luptă cu sine şi cu ceilalţi în forma însingurării ori a ruperii de lume. (pierzând demult dimensiunea critică). Îl putem simţi în proximitatea tuturor dorinţelor noastre, e promotorul, e viermele neadormit, este gândul în delir, e laşitatea şi slăbiciunea noastră.

Banalul cu inserţii de viciu

Banalul e călăuza prin excelenţă spre Viciu iar Viciul ne livrează Banalului în toată splendoarea noastră. Demon, Viciul are puterea sursei. Având natura unui virtuoz, el se măsoară pe sine cu sine însuşi, se depăşeşte temerar pe sine în toate, remarcabilă forţă a geniului rău (sic!), căpătând trăsăturile încă neexplorate ale sufletului încă virginal, incitat şi sfărâmat în propriile neînţelegeri, mereu debusolat în periplurile sale. Mat cristal al nesfârşitei metamorfoze către diafanie, este sufletul traversat de îndoială, de articularea anevoioasă a dorinţei neclare purtând în sine şi cu sine sigiliul trainic al anatemei. Viciul îşi împleteşte fiinţa cu limita, cu delirul exotic, cu extrema disperare a celui ce trăieşte în zona mediană a vieţii, a dorinţelor, a necesităţilor. Îşi măsoară puterea cu naturile călduţe, aflate la mare distanţă de încordarea ori tensiunea extremelor, străpunse de neliniştea îndoielii, cu toate naturile rarefiat compuse din substanţa eterică a banalului insipid. Se spune că are puţine şanse de a seduce angelica virtute. Deşi în plină vervă, mereu tentant, mereu neobosit şi proaspăt ca o floare de primăvară, atacă subtil, articulând cu impetuoasă morgă întreaga artă de cuceritor, rareori izbândind la porţile fragilei virtuţi. Pesemne Viciului îi lipseşte „virtutea“ ce prin excelenţă i-ar deschide calea spre inima acelui ceva c(ar)e nu este el. Pe maiestuoasa sa cărare ai sentimentul rătăcirii între repere inexistente. Rafinamentul estetic al Viciului e arareori întrecut de frisoanele nerăbdării, ale aşteptării vinovate, ale reacţiilor unei chimii nepătrunse în complexitatea retortelor şi a elixirurilor ei. Excentricitatea acestui demon alunecă nostalgic uneori în anonimat. Dar vai ce păcat! Lipsit de fard, surâsuri sau viclenii, demonul nostru cade uneori neputincios îngenunchiat la porţile fermei virtuţi. Ce trist şi ce virtute să te recunoşti înfrânt?!

Tegumentul, maxima profunzime a Banalului

Deliciul Banalului de-a te înscrie pe linia moartă a lui nicăieri, niciunde, nicicând se concretizează perpetuu, purtându-te încrezător până la margine de abis. Câtă vitalitate poate degaja în a plonja în mareea bizareriilor nocturn-diurne. Febrilul gesticulaţiilor angajate în neantul istoriei, căci nimic din încercările noastre nu are durată, scop ori sens, se pierde nedesluşit şi pentru totdeauna în marasmul funciar al fiinţei ce am devenit. Şi dacă totuşi vorbim de un scop al disimulării scopului sau de un sens al ştergerii oricărui sens, atunci o facem doar cu titlul de inventar şi pentru a descrie diacronia acestui demon numit Banalul.Slăbeşte definitiv forţa oricărei voinţe. În fapt anticorpul spiritului nostru se vede anihilat prin eroziunea treptat dar adânc operată de acest tenace şi insistent demon. Cu forţa unei picături de apă, sapă încet dar sigur, comite opera sa fundamentală, în fond stivuieşte pe orizontală cele câteva trăsături ale verticalităţii noastre. Banalul se simte dator de a suprima şi sublima orizontul oricărei căutări în ternul geometric liniar, în invariabila privire pe/la orizontală, incapabilă să desluşească, ori să mai caute, variaţia vreunui peisaj al eului. Obturează privirea de la rădăcină, sedându-i vigilenţa pentru orice adâncime, frângându-i orice nevoie de a mai căuta, de a mai sonda, ori ce nevoie să mai fie? când totul se află la vedere şi sentimentul familiarului te copleşeşte în fiecare lucru. Suprafaţa, tegumentul este maximul de adâncime pe care îl poate sonda un spirit asaltat de familiar, e apex-ul tocit al unei analitici a curiozităţii. În epiderma realului, sfârşeşte orice curiozitate, până aici îşi desfăşoară dorinţa de a şti, de a cunoaşte. Îţi înfăţişează un cosmos în care temeiul zace trândav lângă întemeiat. Suprimând distanţe metafizice, Banalul speră să treacă neobservat, mascând în forma familiarului nefamiliarul, îmbrăcând un întreg univers în hainele diafane ale „demult ştiutului“. Te smulge din nelinişti!? instalându-te confortabil în propria-ţi linişte. Străină lui ideea vreunui zbucium, nu lasă nimic să tulbure apele „adânci“ ale sufletului devotat lui, căci metafizica sa, dacă are vreuna, se reduce ineluctabil la orizontalitatea „gândului“, la spaţiul cartezian în care adâncimea îşi află acum alienată fiinţa, contopită fiind în substanţa uneia din celelalte două dimensiuni.

Viciul

Demonia viciului ca şi demonia banalului se originează în puterea sursei. Se revendică din profunzimea articulaţiilor celui care se lasă pradă lui. Insinuează o tensiune în cutele spiritului pe care o valorifică în fel şi chip. Cel care a simţit banalul pe pielea lui, cel care a trăit în relifeul tern al nepăsării în preajma viciului va re-simţi din nou realul, va pătrunde altcumva şi din altă perspectivă metabolismul cotidianului. Se va simţi viu la modul optim. Dar pentru cât timp şi cu ce sacrificii? Apexul tocit al simţurilor învinge inerţia plictiselii reducând existenţa la a trăi cu toţi porii şi prin toate mijloacele. Viciul împinge fiinţa la o repliere spre extreme, definindu-se astfel în contradicţie cu mijlocul, cu medio-critatea, cu felul de a fi moderat dar plictisit, „adica nici aşa nici altminteri“- nici bine, nici rău. Extrema ca o voioasă fatalitate escaladează normalul, bunul simţ, viaţa vecină în orice clipă cu responsabilitatea, mersul în aval ori amonte cu gândul la celălalt. Ca ex-orbitare, extrema te confiscă celuilalt, te ego-centrizează. Eşti şi rămâi în lumea ta propriul tău soare. De aceea viciul e ceva pe care îl trăieşti pe cont propriu.Demonul învinge gravitaţia banalului centrifugându-ne la periferie în cele două sensuri. În primul sens conştiinţa noastră capătă conturul ieşitului din comun, al în-depărtării. Acea îndepărtare care închide în sine şi cu sine depărtarea. La rândul ei, depărtarea devine explicabilă prin distanţă. Dar nici distanţa în sens spaţial şi nici cea temporală nu satisfac pe de-a-ntregul acea dimensiunea interioară la care are acces acest demon. Poate doar în-depărtarea sufletească să contureze cât de cât orizontul pierdut al propriei rătăciri. În cel de-al doilea sens periferia funcţionează ca o scoatere din uz, ca o livrare la marginea fiinţei noastre. Deliberat rupem legătura profundă dintre „noi“ şi „noi înşine“, păstrându-l pe „noi“ în alcătuirea lui slabă, neautentică.Viciul nu este doar un mic derapaj, o chestiune de opţiune personală, un moment nefericit, o mică suspendare a lucidităţii, o întâmplătoare rătăcire de sine. Căderea a fost întotdeauna mai uşoară decât urcuşul, iar de-căderea un deliciu al rafinamentului cu rezultat nul. Menţinerea între a urca şi a cădea n-a satisfăcut niciodată pe nimeni. Linia de plutire fără efort, fără să vrei să mergi într-o direcţie sau alta, e o derivă inutilă în zona banalului. Greu de acceptat o întoarcere în orizontul banalului când poţi avea apoteoza absurdului.

Absurdul

Al treilea şi ultimul demon, absurdul, stă îndeobşte la capătul lucrurilor, acolo unde se presupune că am rătăcit drumul, că nu mai există cale de întoarcere. Pe cărarea fiinţei noastre, călăuziţi de banal ori de viciu, aflăm curând, nebănuind, capătul. Rumoarea întâlnirii cu propriul deşert, dezbrăcaţi de armura sinelui, privim în golul care suntem. Anatomia hăului ca rătăcire scoate la iveală călătoria fără scop sau, în orice caz, croaziera care nu-şi mai găseşte raţiunea de a fi. Uitând de ce şi pentru ce, încotro şi de unde, naufragiem într-o devălmăşie a reperelor inutilizabile, într-o pleiadă de puncte cardinale ce duc la imposibila orientare. Drept consecinţă, absurdul ne invită insidios la un tip de reflecţie, fără noimă, în textura căreia putem ghici aporia şi paradoxul. În posesia acestui demon sufletul pare să cânte o singură notă aflată dincolo de orice gamă posibilă, o notă a falsului prin excelenţă. Repliaţi la extremă, trăind viaţa la cel mai înalt nivel, ajungem, nebănuind, în rarefiatul absurdului. Aici, ca după o lungă distilare, sufletul dezbrăcat de vigilenţă şi voinţă închide un ciclu al intineranţei cu miză nulă. Banalul, şi mai apoi absurdul, sedează discret dar sigur conştiinţa, suprimându-i orice orizonturi. Incapabili să-l mai rostim pe de ce, subîntindem anesteziaţi retorica interogaţiei: pentru ce?De vreme ce banalul prezicea un soi de familiaritate la limita dezinteresului, exhibând analitica boantă a curiozităţii, absurdului îi revine menirea de a simplifica şi mai mult acestă nepăsare. Ridicând matematic lumea banalului la puterea absurdului, demonul nostru nesocoteşte legea. Cum n-o poate învinge, ne convinge pe noi de inutilitatea ei. Sărăcită de noimă, realitatea noastră capătă înfăţişarea unei tragedii atice. Ne-am aştepta ca în demonia lui cugetarea să nu-şi găsească locul. Dar tocmai aici, acest reflex impardonabil e cu putinţă şi doar într-o asemenea companie. Chiar că îţi vine să te întrebi: în fond, cui se adresează absurdul? Pesemne că are în vedere gândul cel de pe urmă, aşa precum în zicala aceea tipic românească „Dă-(m)i, doamne, mintea românului de pe urmă“. În acest moment Absurdul îşi ratează în mod esenţial menirea. Căscând prăpastia, în adâncul căreia nu poţi privi fără consecinţa ultimă a inutilităţii proprii, absurdul ne pare că-şi joacă ultima carte. Dar reflexia, atunci când intervine, împinge victima la introspecţie, la escaladarea abisului personal şi, de aici, uneori la salvarea sa. Prin urmare, dacă totul e lipsit de sens, culminând în cele din urmă cu nonsensul existenţei noastre, ne trezim surprinşi şi închişi în circularitatea Absurdului. Dar chiar nonsensul apelează la o rezervă neştiută a sufletului nostru, rezervă pe care demonul, oricare ar fi el, n-o poate accesa. Căci da, există salvare. Absurdul însuşi devine absurd. În chip de ouroboros (n.r. simbol antic al unui şarpe care-şi înghite coada), acest demon se consumă îngurgitând din propria-i fiinţă. Şi poate prin felul în care i-am tratat, Banalul, Viciul şi Absurdul devin, în final, trei demoni simpatici. Trei demoni ce-şi demonstrează, pe alocuri, ineficacitatea. Suntem îndreptăţiţi să credem că putem, totuşi, spera la o salvare, că nu e totul definitiv pierdut. Trăim cu nădejdea să le scăpăm. Însă radiografiile de acest gen descriu osatura unor vietăţi ce-şi cultiva existenţa pe trunchiul fiinţei noastre, al nepasării şi al uitării de sine. Iată de ce un apel la memorie, la a nu uita cine suntem şi care ne este menirea, deschide indubitabil calea către fiinţa autentică, către Calea, Adevărul şi Viaţa cea adevărată.

Ecumenismul transcendental şi unitatea Bisericii

Ar fi o eroare de perspectivă aşteptarea unei reconcilieri rapide, o restauraţie a cămăşii fără de cusătură, arzînd cîteva etape extrem de importante în dauna introiecţiei la nivelul credinţei, a dimensiunii teologale ce ne desparte imatur de cîteva sute de ani. Dumnezeu e unul, Biserica e una, acesta a fost motivul pentru care încă de la începuturi "toţi cei care credeau erau împreună şi aveau toate în comun" (Fapte, II, 44). Că lucrurile nu au rămas aşa, că ceea ce Dumnezeu a dat omului, acesta a interpretat după chipul său, de fiinţă creată, se poate remarca în lungul şir de dezbateri ce s-au soldat cu învingători şi învinşi, cu anateme şi credinţa că celălalt se află în eterna eroare. Unirea cu Dumnezeu înseamnă negreşit unirea între oameni, unire redeschisă prin lucrarea pe cruce a lui Hristos. Numai văzînd unirea pe care creştinii o au între ei, lumea "cunoaşte" şi "crede". "Slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una sîntem: Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvîrşiţi întru unime, şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis." (Ioan, XVII, 22-23) Dar de pierdut a pierdut Biserica. Cea care trebuia să-i unească pe toţi sub stindardul credinţei s-a văzut pe sine sfîşiată de orgoliile clericilor şi semnele timpului. Nu doar Biserica a sfîrşit prin a fi privată de integritatea trupului său, dar şi creştinătatea s-a văzut pe sine dezarticulată, îmbucătăţită, redusă la mişcarea ritmată, dar separată, a doi plămîni ce respiră întru suflul divin al Sfîntului Duh. Cînd reflectăm astăzi la întregirea Bisericii, la dimensiunea ecumenică a fiinţei noastre, la vocaţia dialogului pe care nimeni şi nimic nu o mai poate nega, constatăm simplu insidioasa neputinţă şi un rest parazitar ce stigmatizează orice discurs; ecumenismul de agendă, dialogul frustrat de urmări, discuţiile cu final neaşteptat ce sfîrşesc în speranţe mereu amînate la orizont. Nimeni nu-şi asumă responsabilitatea intrării în taina relaţiei fraterne. Fiecare întruchipînd pentru celălalt fiul risipitor, fiul plecat şi înstrăinat pe veci de adevărul Tatălui. Acestui fiu i se reproşează rătăcirea în aceeaşi măsură în care i se aşteaptă reîntoarcerea şi smerenia mărturisirii. Dar paradoxul ipostazei, a fiului risipit în rătăcirea sa ori a celui care aşteaptă cu orgoliul împărtăşirii dintr-o cale cu necesitate dreaptă, este cel care ne împinge în faţa reflecţiei propriei situări, polemică şi apologetică. De care parte a drumului ne aflăm? Ne re-găsim oare în paradigma călătorului, a celui care încă mai zăboveşte cîntărind indecidabil propriul drum, ori la capătul lui, împăcaţi şi fericiţi cu alegerea făcută, în aşteptarea celui care va să vină (a fratelui rătăcit). Dintre cei doi fii, în ochii Tatălui, noi care părem a fi? "Se întîmplă adesea ca, privindu-ne în inimă şi gîndindu-ne la Dumnezeu, să resimţim o indispoziţie greu de definit, ca şi cum Dumnezeu n-ar fi mulţumit de alegerile noastre, de viaţa noastră." ("Parabola Tatălui milostiv" - traducere de Maria-Cornelia Ică jr. după Marko Ivan Rupnik, Gli si gettto al collo. Lectio divina sulla parabola del padre misericordioso, Ed. Lipa, Roma, 1997, apărută în volumul Cartea fiului risipitor, o parabolă biblică în şase lecturi pentru omul contemporan, Editura Deisis, Sibiu, 2005). Cînd această privire cord-ială există, ea devine dintr-o dată cheia, impulsul care împinge umanul la limita libertăţii sale, impulsionînd ceea ce este mai profund în noi înşine la o vedere fără de pată a Tatălui, a milostivirii şi iubirii ce ne-o poartă. Lentila prin care privim astăzi dimensiunea apartenenţei noastre spirituale îşi întemeiază punctul focal pe o evidenţă la care de-a lungul istoriei au aderat multe spirite avizate. Diferenţele ce ne despart sînt copleşite de asemănările ce ne apropie. Au existat dialoguri imaginare între religiile cărţii, dialoguri ce punctau valenţele pentru care graniţele ar fi putut deveni escaladabile prin convertire. Dar creştinismul se bazează pe ceva cu mult mai profund, pe vocaţia dialogului ce adesea s-a înfăţişat în istoria bisericii precum pharamcon-ul lui Platon. Dialogul s-a transformat de prea multe ori în dispută uitînd probabil, în dauna credinţei, care-i este adevărata lui menire. Sau poate tocmai pentru că o ştia prea bine, dialogul a devenit un al doilea Babel al confesiunilor. Să ne aducem aminte cu toţii ce soluţie admirabilă propunea Părintele André Scrima pentru un dialog muncit. "Într-adevăr, numai munca în comun a ortodocşilor şi a catolicilor ar putea pune în evidenţă, prin confruntări fraterne şi competente, profunda convergenţă a tradiţiilor lor, punctele de doctrină ce se află încă în litigiu, dar şi complementaritatea valorilor spirituale şi unitatea sacramentală indestructibilă a celor două Biserici. Un asemenea efort ar răspunde de altfel aşteptării, aspiraţiei incontestabile a lumii actuale de a vedea Biserica ieşind din îngustările ei accidentale şi regăsindu-şi suflul universal." (André Scrima - Despre Isihasm, Editura Humanitas, 2003, volum îngrijit de Anca Manolescu, traducere din franceză Maria-Cornelia Ică jr, Anca Manolescu şi Toader Saulea - Raport către S.S. Patriarhul Ecumenic Athenagoras asupra Congresului de studii: "Mileniul Muntelui Athos" 3-6 septembrie 1963, Veneţia.) Intenţia de a introduce în final ecumenismul drept o dimensiune transcedentală fiinţei umane, o dimensiune de dincoace din om ce corespunde negreşit unui dincolo de om, răspunde necesităţii obţinerii unei imanenţe a dialogului şi înţelegerii, o introiecţie, ontologic definită, a accentului transcendental apăsat, pe care l-am primit cu toţii prin Duhul Sfînt. "Unde sînt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sînt şi Eu în mijlocul lor" (Matei, XVIII, 20). Nu e vorba de o disoluţie a corpului doctrinar într-o mistică vagă, pietistă şi sufocantă, ci de o reînnoire a legăturilor ce unesc cuvîntul Bisericii cu liniştea care o fundamentează şi o îmbrăţişează. Căci ea nu-şi trage vigoarea, curajul şi dreptul divin de a vorbi decît din liniştea interioară, din contemplarea minunată. Lossky ne amintea că pentru Ortodoxie dogma nu pretinde să explice, nici să expliciteze taina, ci să învăluie inefabilul şi să constrîngă spiritul să se depăşească în minunarea lucidă a proslăvirii. Cufundate în tăcere, covîrşite de minune, conceptele şi doctrinele, care îşi apără identitatea şi rădăcinile confesionale, se află în acest mediu şi se pot înţelege cu adevărat. Trebuie să amintim fără încetare că orice cuvînt al Bisericii, fie el liturgic, dogmatic sau etic, exprimîndu-se într-o formă raţională şi exactă, păstrează în sine fundamentul său apofatic şi antinomic. Acest sîmbure dialectic este miezul fenomenului divin şi uman care este Biserica.

Semnele timpului şi roadele metafizicii

Filozofia, aşa cum ne învaţă istoria ei, n-a fost niciodată o mişcare de masă. N-a trecut niciodată pragul unei reflecţii elitiste depre lume şi, adesea, despre ea înăşi. Chiar dacă multe din temele ei au devenit loc comun, formând ceea ce astăzi se cheamă cultura europeană în toate articulaţiile sale, filozofia a rămas şi cu, şi fără voia ei, într-un orizont - ca reper intangibil. Puţini sunt cei care au trecut peste limitele paralelismului intransigent reunind dincolo ceea ce aici nu putea fi unit cu nici un chip. Într-un anume sens filozofia niciodata n-a depăşit pragul unei bune situări în cetate. Deşi avem nostalgia unei perioade privilegiate, a unei fantezii în care filozofia a triumfat acolo unde, de jure şi de facto, a fost martirizată, noi, cei de azi, asemeni celor din trecut, trăim perplexitatea unei despărţiri fără obiect, a unei capitulări fără luptă. Naşterea filozofiei pe marginea unor interogaţii aurorale dar fundamentale, coincide fericit şi inocent, după atâta amar de vreme, cu chestiuni şi nelămuriri de-o descurajantă actualitate. Iar actualitatea, aşa cum îi stă şi bine, ţine morţiş la statutul său peren. În pofida faptului că avem o istorie a reflecţiei putem cădea de acord că soluţii cu adevărat edificatoare n-am găsit. Dar acest impediment nu reprezintă un eşec al filozofiei. Au fost numeroşi profeţi ai filosofiei ce ne-au semnalat constant rătăcirile filosofiei. Însă cum poţi pribegi într-un domeniu - privilegiat marilor rătăciţi ai acestei lumi? Greu de spus. Poţi rătăci scopul căutării dar nu-i poţi rătăci sensul. Cei care astăzi privesc din perspectiva certitudinilor, a clarităţii distincte, filozofia se înfăţişează ca un nod gordian, ca o forţare ilicită a ceea ce este, o pierdere nepermisă a luptei cu rezultatul concret şi la îndemână. Nu puţini au fost cei care, vorbind în numele filozofiei, i-au subliniat constant dorinţa irepresibilă de a deveni ştiinţă. Doar că filozofia s-a sustras pe nesimţite din toate asediile sistematice, uneori chiar din discursul acestora. Fapt ce-a putut fi prevăzut şi pe alocuri ameliorat de însăşi coerenţa sistemului. Ceea ce n-au putut intui filozofii, dar care sistemul l-a păstrat sub forma unui cod secret, este efectul teribil al eliberării filozofilor de filozofie, de discursul alambicat, riguros dar angoasant pentru lumea modernă. Un sistem în care erorile au aceeaşi demnitate ontologică cu sistemul însuşi - îşi introiectează, la un anumit moment dat, ca formă de supravieţuire, posiblitatea re-generării ex-haustive. Filosofia pare să fi ajuns, printr-o recuperare centripetă, foarte aproape de gradul zero al existenţei sale.
Semnele?!
Temele filosofice sunt coafate excentric după nevoile pietei. Fără sondarea profunzimilor, fără stimularea căutarilor personale, în fine fără prea multe fasoane. Ca sa nu pară pretenţioasă, filosofia a renunţat la propriul ei statut pentru a deveni practică. E capabilă de-a fi la îndemână într-un mod instrumental. La prima vederea ne-am putea întreba: si ce este rău în asta?
Pierderea sensului prin supradimensionarea scopului.
Astăzi şantierele, temeinic ridicate în jurul marilor teme, au reuşit doar performanţa, tristă, de a rămâne coerente scopului cu pierderea iremediabilă a sensului. Din când în când, şi din ce în ce mai des, ceea ce nu cade fără rest în discurs este semnalat ca marginal ori neimportant şi, ca atare, părăsit sau eliminat. Aşa am scăpat de teme incomode precum Fiinţa, transcendenţa sau divinul. În fond am scăpat de metafizică.
Suntem post-moderni, post – structuralişti şi cred post-metafizici. În consecinţă trăim krysis-ul originar, nu chiar identic începutului, dar pe aproape. Polimorfismul credinţelor şi certitudinilor în materie de viaţă, adică de sensuri fundamentale, nasc monstruozităţi. Nesatisfăcătoare, prin relativizarea sensurilor, post-metafizica nu va mai devora din corpul propriei fiinţe, pe care dealtfel nu-l mai posedă, respingând-l sistematic ca fiindu-i străin (krysis), ci schiţând o riguroasă implozie. După o ex-pliere prelungită a spaţiului revendicat, metafizica a ajuns încă odată în meta, a ajuns dincolo de ea însăşi prin ea însăşi, concentrată, cuantificată. Astfel dimensiunile istorice şi sistemice ale metafizicii ne apar astăzi punctiforme. Post-metafizica proeictează o metafizică convertită în punct.
Bunăoară dispariţia metafizicii, aşa cum am învăţat-o, aşa cum o ştim, e un simptom de incertă durată. Orice repliere aduce cu sine detenta unui nou început pe care acum doar îl ghicim. Forţa şi elongaţia resortului metafizic ţin, cum bine ştim, de felul în care Spiritul recuperează eşecul şi nu eroarea de perspectivă.
Ce va fi, doar metafizica ne poate spune ştergând - aşa cum a facut-o pe vremuri – imperceptibilul hotar dintre filozofie şi profeţie.

Responsabilitatea Bisericii pentru „Sufletul Europei”

Într-o reflecție lucidă asupra interogației: Ce înseamnă să fi european?, Paul Valéry circumscrie, plin de rafinament, dar cu un extraordinar realism, sufletul Europei.
Acolo unde numele lui Cezar, Gaius, Traian și Vergiliu, acolo unde numele lui Moise, acolo unde numele lui Aristotel, Platon și Euclid au o semnificație și o autoritate simultană, acolo este Europa.
Afiramția lui Valery e remarcabilă prin sugestia pe care ne-o face la nivelul perceperii lui homo europaeus ca distinct în orizontul global. Omul Europei nu se definește prin rasă, nici prin limbă, nici prin obiceiuri, ci prin cultura sa, prin sufletul său.
Dar cum arată acest suflet al Europei și ce valențe mai are el astăzi în secolul XXI, este și rămâne o provocare la care arhitecții Europei vor trebui să răspundă.
După un secol XX terifiant, Europa zguduită din temelii, este pusă astăzi în fața unui nou început. Dar orice început reclamă, fără doar și poate, un apel la memorie, o reîntoarcere la viziunea aurorală a civilizației care ne-a zămislit, acolo unde Părinții fondatori au găsit un numitor comun existenței dar și legătura indisolubilă cu Creatorul. Să fie oare acest numitor comun al istoriei noastre, al culturii și dimensiunii religioase – sufletul ­?
N-a venit oare vremea ca aflați în pragul unei noi Europe să reflectăm adânc la sufletul, mereu neglijat, cel care și în care europenii au găsit mereu resurse pentru a merge mai departe, “pentru a depăși sau a ține împreună dihotomiile ori tensiunile unui corp european traversat de dificultăți ireductibile. În acest sens, citînd un fragment dintr-o conferinţă pe aceeaşi tema a lui Bogdan Tătaru-Cazaban, sufletul semnifică profunzimile solidarității noastre, și-al acțiunilor politice comune.”
Este firesc să vedem în modelul cultural și religios european, confruntat mereu cu un tic-tac exasperant al dihotmoiilor: bine - rău, adevarat – fals, obiect - subiect, real – ideal felul exemplar în care acesta reușește să dialogheze cu extremele, asumând fără rest atât unitatea cât și pluralitatea, diversitatea dar și identitatea. Poate nu ar fi în zadar să ne aducem aminte că problema participării la Binele comun și universal a fost una dintre primele provocări ale dimensiunii civice considerate, ca având o natură problematică, de către homo europaeus. Nu este oare indicat să vedem în acest efort al căutării, generator de pluralitate în cadrul culturilor și religiilor din Europa, trăsătura definitorie, contribuția fondatoare la forjarea unei identități unice prin creionarea unor trăsături inconfundabile? Căci există, ne avertizează Henry Marrou, pericolul unui seducător abandon. “Pe măsură ce-și uită moștenirea antică, păgână și creștină în același timp, cultura modernă este din ce în ce mai mult în pericol să-și piardă finalitatea umană și să cadă într-o barbarie atroce, tehnică și polițistă.”
Nu este oare legitim să regăsim sufletul Europei ca pe izvorul comun, purtătorul prin excelență al valorilor universale ce depășesc granițe și mode, rezervor inepuizabil al putințelor și neputințelor, in fond al aspiraţiilor noastre?
Cine doreşte să construiască viitorul unei Europe Unite trebuie sa scruteze orizontul şi să reflecteze pentru a acţiona, trebuie să se întoarcă cu faţa către memoria comună, către valorile fondatoare, către sufletul acestui concept devenit realitate. Rădăcinile identităţii europene stau precum copacul medieval înfipte în aspiraţiile noastre. De la greci stim că sufletul este ceea ce animă trupul, ori corpul noii Europe are nevoie de sufletul său, de cultura şi religiile care l-au întreţinut.
Buna guvernare se definește prin interesul față de educație, de dezvoltarea economică, de echitatea socială, de stabilitatea internă. Elogiind democrația și drepturile omului, uneori Occidentului(Europei) îi scapă esențialul. Şi anume faptul că unul dintre drepturi este și acela de a crede. De a crede în celălalt, în cultura din care vine , în valorile universale, în naţiunea sa şi în Dumnezeul său. Cred că ar fi util pentru o veritabilă aprofundare a sensului ca Bisericile creştine să fie acolo pentru toţi cei care au ales să creadă într-un viitor al valorilor şi al tradițiilor întemeietoare. În ciuda a ceea ce se spune Europa nu s-a construit în urma unei solidarităţi economice, Europa nu este simpla rezultantă a schimburilor comerciale, ar fi prea putin şi mult prea simplu. Europa este rezultatul a 28 de secole de convieţuire pe frontul istoriei. Martoră mută a mai multor renaşteri și a diferitelor moduri de gândire paradoxală ce au condus-o la asimilarea unor tradiții și moșteniri culturale diferite, Europa a devenit - construindu-se - o cultura deschisă.
Credinţa într-un sens al istoriei comune este deopotrivă curajul de a crede într-o semnificaţie profundă a conştiinţei europene. Dar această credinţă este ea oare atât de diferită de cealaltă credinţă ce ne învaţă să rămânem întotdeauna deschişi iubirii față de celălalt și tainei împăcării?
Precum orice antropologie serioasă, și politicul ar trebui să reclame omului nu doar un trup al său, ca simplu caz statistic, ci şi un suflet viu, întotdeauna deschis, mereu în raport cu altceva. Poate că metafora corpului social pe care Statul îl păstoreşte nu este lipsită de sens câtă vreme acesta îi recunoaşte Bisericii un rol important în păstorirea sufletului.
Faptul că astăzi cultele recunosc fiecărui om putinţa de a-şi alege liber afilierea religioasă și bisericească este un mare pas înainte. Libertatea religioasă este un spaţiu de întâlnire legitimă între societatea civilă, stat şi biserici.
Bisericile pot si trebuie să fie un partener al noii Europe. Responsabilitățile sociale la care s-a angajat, lupta pentru păstrarea vie a valorilor fundamentale ale umanității, lupta împotriva abuzării de culte și biserici în scopuri etnice și naționaliste, recunoaşterea libertății religioase şi de conştiinţă a oamenilor şi comunităţilor, promovarea practicilor individuale şi în comunitate, private sau publice, a religiei ori concepţiilor despre lume sunt tot atâția pași făcuți împreună pe drumul unei civlizații a dialogului și înțelegerii. Contribuţia cultelor la binele comun a fost şi încă mai este de un real ajutor, nu doar Statului, ci în primul rând celor pe care îi reperezintă.
În încheiere aş dori să mai atac o ultimă redută, cea a educaţiei religioase. Sensul pledoariei mele se îndreaptă, firesc aş spune, către un rol deschis, înţeleagător, orientat către celălalt, susţinându-i identitatea în diversitate, adică într-o manieră ce corespunde devizei Europei. UNITATE ÎN DIVERSITATE