sâmbătă, 6 iunie 2009

Trei demoni ai modernităţii


Banalul

Faţă de „banalul metafizic“, banalul cu miros de rădăcini articulat în orizonturi, banalul cotidian e cu mult mai subtil mai solicitant, mai interesat de timpul nostru, de posibilităţile noastre. Sigur, banalul metafizic are avantajele lui, dar banalul cotidian, banalul deloc stingher, devorator sagace al destinelor, ne împresoară, ne constrânge la a-i ceda şi chiar a-i deveni devoţi prin excelenţă. În faţa lui nu există refugiu, nu i te poţi sustrage, spectrul lui înaintează spre noi/prin noi, fără dileme, fără mustrări de conştiinţă. Cultul Banalului îşi are slujitorii săi devotaţi, stăpâniţi de bunele intenţii ce pavează drumul dintre ei şi ceilalţi. Propăvăduiesc sincopa, viitorul încărcat cu ce-ar fi trebuit încă de ieri. În fond, Banalul poartă o luptă în urma căreia ne câştigă, mai devreme sau mai târziu, deopotrivă pe toţi, prin diversele forme ale nepăsării noastre. Dezarmaţi, alunecăm, pe nesimţite, în mrejele indefinitului, ale lipsei de contur, ale precarităţilor de orice fel, în definitiv sucombăm în indeterminare, structurii noastre interioare substituindu-i-se antonimul ei. Acestui banal nu-i poţi ascunde nimic, se întâmplă că ne cunoaşte în cele mai mici amănunte, ne devorează clipă de clipă, ne extrage din propriile limite pentru a ne reda într-o formulă diminuată. Banalul este un demon. Se ridică şi coboară prin noi, se insinuează până la identitate cu putinţele şi neputinţele noastre, cu cele mai întunecate, mai necunoscute şi mai îndepărtate unghere ale fiinţei care am putea fi, ale „fiinţei noastre optative“. Este o piatră sub povara căreia ne simţim copleşiţi, împuţinaţi, dar de sub greutatea căreia a ne smulge înseamnă negreşit a ne înfiora la forja lucidităţilor febrile. Acestui demon solitudinea nu-i e pe plac.Lumea lui, nesfârşită platitudine, o împarte binevoitor cu orişicine. Orişicine doreşte să-l însoţească. Cel mai adesea în proximitatea lui se află Viciul, demonul curtenitor, cel care îţi izbeşte simţurile sfărâmând baricade după baricade, cel care se înfăţişează prin excelenţă celui ce luptă cu sine şi cu ceilalţi în forma însingurării ori a ruperii de lume. (pierzând demult dimensiunea critică). Îl putem simţi în proximitatea tuturor dorinţelor noastre, e promotorul, e viermele neadormit, este gândul în delir, e laşitatea şi slăbiciunea noastră.
Banalul cu inserţii de viciu

Banalul e călăuza prin excelenţă spre Viciu iar Viciul ne livrează Banalului în toată splendoarea noastră. Demon, Viciul are puterea sursei. Având natura unui virtuoz, el se măsoară pe sine cu sine însuşi, se depăşeşte temerar pe sine în toate, remarcabilă forţă a geniului rău (sic!), căpătând trăsăturile încă neexplorate ale sufletului încă virginal, incitat şi sfărâmat în propriile neînţelegeri, mereu debusolat în periplurile sale. Mat cristal al nesfârşitei metamorfoze către diafanie, este sufletul traversat de îndoială, de articularea anevoioasă a dorinţei neclare purtând în sine şi cu sine sigiliul trainic al anatemei. Viciul îşi împleteşte fiinţa cu limita, cu delirul exotic, cu extrema disperare a celui ce trăieşte în zona mediană a vieţii, a dorinţelor, a necesităţilor. Îşi măsoară puterea cu naturile călduţe, aflate la mare distanţă de încordarea ori tensiunea extremelor, străpunse de neliniştea îndoielii, cu toate naturile rarefiat compuse din substanţa eterică a banalului insipid. Se spune că are puţine şanse de a seduce angelica virtute. Deşi în plină vervă, mereu tentant, mereu neobosit şi proaspăt ca o floare de primăvară, atacă subtil, articulând cu impetuoasă morgă întreaga artă de cuceritor, rareori izbândind la porţile fragilei virtuţi. Pesemne Viciului îi lipseşte „virtutea“ ce prin excelenţă i-ar deschide calea spre inima acelui ceva c(ar)e nu este el. Pe maiestuoasa sa cărare ai sentimentul rătăcirii între repere inexistente. Rafinamentul estetic al Viciului e arareori întrecut de frisoanele nerăbdării, ale aşteptării vinovate, ale reacţiilor unei chimii nepătrunse în complexitatea retortelor şi a elixirurilor ei. Excentricitatea acestui demon alunecă nostalgic uneori în anonimat. Dar vai ce păcat! Lipsit de fard, surâsuri sau viclenii, demonul nostru cade uneori neputincios îngenunchiat la porţile fermei virtuţi. Ce trist şi ce virtute să te recunoşti înfrânt?!

Tegumentul, maxima profunzime a Banalului
Deliciul Banalului de-a te înscrie pe linia moartă a lui nicăieri, niciunde, nicicând se concretizează perpetuu, purtându-te încrezător până la margine de abis. Câtă vitalitate poate degaja în a plonja în mareea bizareriilor nocturn-diurne. Febrilul gesticulaţiilor angajate în neantul istoriei, căci nimic din încercările noastre nu are durată, scop ori sens, se pierde nedesluşit şi pentru totdeauna în marasmul funciar al fiinţei ce am devenit. Şi dacă totuşi vorbim de un scop al disimulării scopului sau de un sens al ştergerii oricărui sens, atunci o facem doar cu titlul de inventar şi pentru a descrie diacronia acestui demon numit Banalul.Slăbeşte definitiv forţa oricărei voinţe. În fapt anticorpul spiritului nostru se vede anihilat prin eroziunea treptat dar adânc operată de acest tenace şi insistent demon. Cu forţa unei picături de apă, sapă încet dar sigur, comite opera sa fundamentală, în fond stivuieşte pe orizontală cele câteva trăsături ale verticalităţii noastre. Banalul se simte dator de a suprima şi sublima orizontul oricărei căutări în ternul geometric liniar, în invariabila privire pe/la orizontală, incapabilă să desluşească, ori să mai caute, variaţia vreunui peisaj al eului. Obturează privirea de la rădăcină, sedându-i vigilenţa pentru orice adâncime, frângându-i orice nevoie de a mai căuta, de a mai sonda, ori ce nevoie să mai fie? când totul se află la vedere şi sentimentul familiarului te copleşeşte în fiecare lucru. Suprafaţa, tegumentul este maximul de adâncime pe care îl poate sonda un spirit asaltat de familiar, e apex-ul tocit al unei analitici a curiozităţii. În epiderma realului, sfârşeşte orice curiozitate, până aici îşi desfăşoară dorinţa de a şti, de a cunoaşte. Îţi înfăţişează un cosmos în care temeiul zace trândav lângă întemeiat. Suprimând distanţe metafizice, Banalul speră să treacă neobservat, mascând în forma familiarului nefamiliarul, îmbrăcând un întreg univers în hainele diafane ale „demult ştiutului“. Te smulge din nelinişti!? instalându-te confortabil în propria-ţi linişte. Străină lui ideea vreunui zbucium, nu lasă nimic să tulbure apele „adânci“ ale sufletului devotat lui, căci metafizica sa, dacă are vreuna, se reduce ineluctabil la orizontalitatea „gândului“, la spaţiul cartezian în care adâncimea îşi află acum alienată fiinţa, contopită fiind în substanţa uneia din celelalte două dimensiuni.

Viciul
Demonia viciului ca şi demonia banalului se originează în puterea sursei. Se revendică din profunzimea articulaţiilor celui care se lasă pradă lui. Insinuează o tensiune în cutele spiritului pe care o valorifică în fel şi chip. Cel care a simţit banalul pe pielea lui, cel care a trăit în relifeul tern al nepăsării în preajma viciului va re-simţi din nou realul, va pătrunde altcumva şi din altă perspectivă metabolismul cotidianului. Se va simţi viu la modul optim. Dar pentru cât timp şi cu ce sacrificii? Apexul tocit al simţurilor învinge inerţia plictiselii reducând existenţa la a trăi cu toţi porii şi prin toate mijloacele. Viciul împinge fiinţa la o repliere spre extreme, definindu-se astfel în contradicţie cu mijlocul, cu medio-critatea, cu felul de a fi moderat dar plictisit, „adica nici aşa nici altminteri“- nici bine, nici rău. Extrema ca o voioasă fatalitate escaladează normalul, bunul simţ, viaţa vecină în orice clipă cu responsabilitatea, mersul în aval ori amonte cu gândul la celălalt. Ca ex-orbitare, extrema te confiscă celuilalt, te ego-centrizează. Eşti şi rămâi în lumea ta propriul tău soare. De aceea viciul e ceva pe care îl trăieşti pe cont propriu.Demonul învinge gravitaţia banalului centrifugându-ne la periferie în cele două sensuri. În primul sens conştiinţa noastră capătă conturul ieşitului din comun, al în-depărtării. Acea îndepărtare care închide în sine şi cu sine depărtarea. La rândul ei, depărtarea devine explicabilă prin distanţă. Dar nici distanţa în sens spaţial şi nici cea temporală nu satisfac pe de-a-ntregul acea dimensiunea interioară la care are acces acest demon. Poate doar în-depărtarea sufletească să contureze cât de cât orizontul pierdut al propriei rătăciri. În cel de-al doilea sens periferia funcţionează ca o scoatere din uz, ca o livrare la marginea fiinţei noastre. Deliberat rupem legătura profundă dintre „noi“ şi „noi înşine“, păstrându-l pe „noi“ în alcătuirea lui slabă, neautentică.Viciul nu este doar un mic derapaj, o chestiune de opţiune personală, un moment nefericit, o mică suspendare a lucidităţii, o întâmplătoare rătăcire de sine. Căderea a fost întotdeauna mai uşoară decât urcuşul, iar de-căderea un deliciu al rafinamentului cu rezultat nul. Menţinerea între a urca şi a cădea n-a satisfăcut niciodată pe nimeni. Linia de plutire fără efort, fără să vrei să mergi într-o direcţie sau alta, e o derivă inutilă în zona banalului. Greu de acceptat o întoarcere în orizontul banalului când poţi avea apoteoza absurdului.

Absurdul
Al treilea şi ultimul demon, absurdul, stă îndeobşte la capătul lucrurilor, acolo unde se presupune că am rătăcit drumul, că nu mai există cale de întoarcere. Pe cărarea fiinţei noastre, călăuziţi de banal ori de viciu, aflăm curând, nebănuind, capătul. Rumoarea întâlnirii cu propriul deşert, dezbrăcaţi de armura sinelui, privim în golul care suntem. Anatomia hăului ca rătăcire scoate la iveală călătoria fără scop sau, în orice caz, croaziera care nu-şi mai găseşte raţiunea de a fi. Uitând de ce şi pentru ce, încotro şi de unde, naufragiem într-o devălmăşie a reperelor inutilizabile, într-o pleiadă de puncte cardinale ce duc la imposibila orientare. Drept consecinţă, absurdul ne invită insidios la un tip de reflecţie, fără noimă, în textura căreia putem ghici aporia şi paradoxul. În posesia acestui demon sufletul pare să cânte o singură notă aflată dincolo de orice gamă posibilă, o notă a falsului prin excelenţă. Repliaţi la extremă, trăind viaţa la cel mai înalt nivel, ajungem, nebănuind, în rarefiatul absurdului. Aici, ca după o lungă distilare, sufletul dezbrăcat de vigilenţă şi voinţă închide un ciclu al intineranţei cu miză nulă. Banalul, şi mai apoi absurdul, sedează discret dar sigur conştiinţa, suprimându-i orice orizonturi. Incapabili să-l mai rostim pe de ce, subîntindem anesteziaţi retorica interogaţiei: pentru ce?De vreme ce banalul prezicea un soi de familiaritate la limita dezinteresului, exhibând analitica boantă a curiozităţii, absurdului îi revine menirea de a simplifica şi mai mult acestă nepăsare. Ridicând matematic lumea banalului la puterea absurdului, demonul nostru nesocoteşte legea. Cum n-o poate învinge, ne convinge pe noi de inutilitatea ei. Sărăcită de noimă, realitatea noastră capătă înfăţişarea unei tragedii atice. Ne-am aştepta ca în demonia lui cugetarea să nu-şi găsească locul. Dar tocmai aici, acest reflex impardonabil e cu putinţă şi doar într-o asemenea companie. Chiar că îţi vine să te întrebi: în fond, cui se adresează absurdul? Pesemne că are în vedere gândul cel de pe urmă, aşa precum în zicala aceea tipic românească „Dă-(m)i, doamne, mintea românului de pe urmă“. În acest moment Absurdul îşi ratează în mod esenţial menirea. Căscând prăpastia, în adâncul căreia nu poţi privi fără consecinţa ultimă a inutilităţii proprii, absurdul ne pare că-şi joacă ultima carte. Dar reflexia, atunci când intervine, împinge victima la introspecţie, la escaladarea abisului personal şi, de aici, uneori la salvarea sa. Prin urmare, dacă totul e lipsit de sens, culminând în cele din urmă cu nonsensul existenţei noastre, ne trezim surprinşi şi închişi în circularitatea Absurdului. Dar chiar nonsensul apelează la o rezervă neştiută a sufletului nostru, rezervă pe care demonul, oricare ar fi el, n-o poate accesa. Căci da, există salvare. Absurdul însuşi devine absurd. În chip de ouroboros (n.r. simbol antic al unui şarpe care-şi înghite coada), acest demon se consumă îngurgitând din propria-i fiinţă. Şi poate prin felul în care i-am tratat, Banalul, Viciul şi Absurdul devin, în final, trei demoni simpatici. Trei demoni ce-şi demonstrează, pe alocuri, ineficacitatea. Suntem îndreptăţiţi să credem că putem, totuşi, spera la o salvare, că nu e totul definitiv pierdut. Trăim cu nădejdea să le scăpăm. Însă radiografiile de acest gen descriu osatura unor vietăţi ce-şi cultiva existenţa pe trunchiul fiinţei noastre, al nepasării şi al uitării de sine. Iată de ce un apel la memorie, la a nu uita cine suntem şi care ne este menirea, deschide indubitabil calea către fiinţa autentică, către Calea, Adevărul şi Viaţa cea adevărată.

5 comentarii:

  1. Foarte interesanta analiza constelatiei banal-viciu-absurd. Aproape ca s-ar putea spune ca fiecare se "salveaza" prin fiecare, numai ca sensul acestei salvari este unul profund negativ, fiind vorba mai curand de o prabusire (celebra dinamica a caderii heideggeriene). Si cu toate astea ma intreb daca nu cumva absurdul nu pastreaza in el si posibilitatea unei desteptari.

    RăspundețiȘtergere
  2. "Trei demoni ce-si demonstreaza, pe alocuri, ineficacitatea". Cred ca nu am inteles complet mesajul tau. Triada asta: banal-viciu-absurd, mi se pare CU TOTUL ineficace. Unde poate fi detectata rentabilitatea comertului meu cu acesti demoni?

    RăspundețiȘtergere
  3. Draga Mario,

    Ai dreptate. Sunt ineficienti in majoritatea cazurilor. Cand nu sunt pusi sub lupa se comporta insidios si discret. Sapa adanc dar in timp. Nu produc krysis decat tarziu cand nu mai este nimic de facut. Dar daca ii tii sub observatie sau ii asumi pentru a-i exorciza ei devin simpatici - fiindca te duc in alta parte - eventual la o escaladare profitabila. Cioran e un bun exemplu. A purtat un dialog profitabil cu familiarul plictiselii, al senzatiilor in pragul banalului, absurdului si de ce nu al viciului.

    RăspundețiȘtergere
  4. Draga Paul,

    E foarte buna observatia ta. Exact asta sugerez la final. In ultimul paragraf pretind ca insusi Absurdul devine absurd - autodizolvandu-se. Mai jos de absurd nu se poate merge. Dupa ce-ai coborat - pana acolo unde nimic nu mai are sens - scara umanitatii nu mai poate fi decat urcata.

    RăspundețiȘtergere
  5. Catalin, ce mult mi-a placut raspunsul. Demonii acestia si nu numai acestia, tinuti sub observatie, sfarsesc prin a ma ajuta. Asa se hraneste, am convingerea, luciditatea. Sau mai bine formulat...darul deosebirii duhurilor. Pot intelege acum mai bine cuvintele tale. Triada aceasta infernala devina eficienta intr-o iconomie a salvarii si inaintarii.
    Dar e oare un sofism aici? Daca sensul demonilor devine prilej de imbunatatire personala, in ce consta atunci trasatura lor malefica?

    RăspundețiȘtergere