Filozofia, aşa cum ne învaţă istoria ei, n-a fost niciodată o mişcare de masă. N-a trecut niciodată pragul unei reflecţii elitiste depre lume şi, adesea, despre ea înăşi. Chiar dacă multe din temele ei au devenit loc comun, formând ceea ce astăzi se cheamă cultura europeană în toate articulaţiile sale, filozofia a rămas şi cu, şi fără voia ei, într-un orizont - ca reper intangibil. Puţini sunt cei care au trecut peste limitele paralelismului intransigent reunind dincolo ceea ce aici nu putea fi unit cu nici un chip. Într-un anume sens filozofia niciodata n-a depăşit pragul unei bune situări în cetate. Deşi avem nostalgia unei perioade privilegiate, a unei fantezii în care filozofia a triumfat acolo unde, de jure şi de facto, a fost martirizată, noi, cei de azi, asemeni celor din trecut, trăim perplexitatea unei despărţiri fără obiect, a unei capitulări fără luptă. Naşterea filozofiei pe marginea unor interogaţii aurorale dar fundamentale, coincide fericit şi inocent, după atâta amar de vreme, cu chestiuni şi nelămuriri de-o descurajantă actualitate. Iar actualitatea, aşa cum îi stă şi bine, ţine morţiş la statutul său peren. În pofida faptului că avem o istorie a reflecţiei putem cădea de acord că soluţii cu adevărat edificatoare n-am găsit. Dar acest impediment nu reprezintă un eşec al filozofiei. Au fost numeroşi profeţi ai filosofiei ce ne-au semnalat constant rătăcirile filosofiei. Însă cum poţi pribegi într-un domeniu - privilegiat marilor rătăciţi ai acestei lumi? Greu de spus. Poţi rătăci scopul căutării dar nu-i poţi rătăci sensul. Cei care astăzi privesc din perspectiva certitudinilor, a clarităţii distincte, filozofia se înfăţişează ca un nod gordian, ca o forţare ilicită a ceea ce este, o pierdere nepermisă a luptei cu rezultatul concret şi la îndemână. Nu puţini au fost cei care, vorbind în numele filozofiei, i-au subliniat constant dorinţa irepresibilă de a deveni ştiinţă. Doar că filozofia s-a sustras pe nesimţite din toate asediile sistematice, uneori chiar din discursul acestora. Fapt ce-a putut fi prevăzut şi pe alocuri ameliorat de însăşi coerenţa sistemului. Ceea ce n-au putut intui filozofii, dar care sistemul l-a păstrat sub forma unui cod secret, este efectul teribil al eliberării filozofilor de filozofie, de discursul alambicat, riguros dar angoasant pentru lumea modernă. Un sistem în care erorile au aceeaşi demnitate ontologică cu sistemul însuşi - îşi introiectează, la un anumit moment dat, ca formă de supravieţuire, posiblitatea re-generării ex-haustive. Filosofia pare să fi ajuns, printr-o recuperare centripetă, foarte aproape de gradul zero al existenţei sale.
Semnele?!
Temele filosofice sunt coafate excentric după nevoile pietei. Fără sondarea profunzimilor, fără stimularea căutarilor personale, în fine fără prea multe fasoane. Ca sa nu pară pretenţioasă, filosofia a renunţat la propriul ei statut pentru a deveni practică. E capabilă de-a fi la îndemână într-un mod instrumental. La prima vederea ne-am putea întreba: si ce este rău în asta?
Pierderea sensului prin supradimensionarea scopului.
Astăzi şantierele, temeinic ridicate în jurul marilor teme, au reuşit doar performanţa, tristă, de a rămâne coerente scopului cu pierderea iremediabilă a sensului. Din când în când, şi din ce în ce mai des, ceea ce nu cade fără rest în discurs este semnalat ca marginal ori neimportant şi, ca atare, părăsit sau eliminat. Aşa am scăpat de teme incomode precum Fiinţa, transcendenţa sau divinul. În fond am scăpat de metafizică.
Suntem post-moderni, post – structuralişti şi cred post-metafizici. În consecinţă trăim krysis-ul originar, nu chiar identic începutului, dar pe aproape. Polimorfismul credinţelor şi certitudinilor în materie de viaţă, adică de sensuri fundamentale, nasc monstruozităţi. Nesatisfăcătoare, prin relativizarea sensurilor, post-metafizica nu va mai devora din corpul propriei fiinţe, pe care dealtfel nu-l mai posedă, respingând-l sistematic ca fiindu-i străin (krysis), ci schiţând o riguroasă implozie. După o ex-pliere prelungită a spaţiului revendicat, metafizica a ajuns încă odată în meta, a ajuns dincolo de ea însăşi prin ea însăşi, concentrată, cuantificată. Astfel dimensiunile istorice şi sistemice ale metafizicii ne apar astăzi punctiforme. Post-metafizica proeictează o metafizică convertită în punct.
Bunăoară dispariţia metafizicii, aşa cum am învăţat-o, aşa cum o ştim, e un simptom de incertă durată. Orice repliere aduce cu sine detenta unui nou început pe care acum doar îl ghicim. Forţa şi elongaţia resortului metafizic ţin, cum bine ştim, de felul în care Spiritul recuperează eşecul şi nu eroarea de perspectivă.
Ce va fi, doar metafizica ne poate spune ştergând - aşa cum a facut-o pe vremuri – imperceptibilul hotar dintre filozofie şi profeţie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu