Într-o reflecție lucidă asupra interogației: Ce înseamnă să fi european?, Paul Valéry circumscrie, plin de rafinament, dar cu un extraordinar realism, sufletul Europei.
Acolo unde numele lui Cezar, Gaius, Traian și Vergiliu, acolo unde numele lui Moise, acolo unde numele lui Aristotel, Platon și Euclid au o semnificație și o autoritate simultană, acolo este Europa.
Afiramția lui Valery e remarcabilă prin sugestia pe care ne-o face la nivelul perceperii lui homo europaeus ca distinct în orizontul global. Omul Europei nu se definește prin rasă, nici prin limbă, nici prin obiceiuri, ci prin cultura sa, prin sufletul său.
Dar cum arată acest suflet al Europei și ce valențe mai are el astăzi în secolul XXI, este și rămâne o provocare la care arhitecții Europei vor trebui să răspundă.
După un secol XX terifiant, Europa zguduită din temelii, este pusă astăzi în fața unui nou început. Dar orice început reclamă, fără doar și poate, un apel la memorie, o reîntoarcere la viziunea aurorală a civilizației care ne-a zămislit, acolo unde Părinții fondatori au găsit un numitor comun existenței dar și legătura indisolubilă cu Creatorul. Să fie oare acest numitor comun al istoriei noastre, al culturii și dimensiunii religioase – sufletul ?
N-a venit oare vremea ca aflați în pragul unei noi Europe să reflectăm adânc la sufletul, mereu neglijat, cel care și în care europenii au găsit mereu resurse pentru a merge mai departe, “pentru a depăși sau a ține împreună dihotomiile ori tensiunile unui corp european traversat de dificultăți ireductibile. În acest sens, citînd un fragment dintr-o conferinţă pe aceeaşi tema a lui Bogdan Tătaru-Cazaban, sufletul semnifică profunzimile solidarității noastre, și-al acțiunilor politice comune.”
Este firesc să vedem în modelul cultural și religios european, confruntat mereu cu un tic-tac exasperant al dihotmoiilor: bine - rău, adevarat – fals, obiect - subiect, real – ideal felul exemplar în care acesta reușește să dialogheze cu extremele, asumând fără rest atât unitatea cât și pluralitatea, diversitatea dar și identitatea. Poate nu ar fi în zadar să ne aducem aminte că problema participării la Binele comun și universal a fost una dintre primele provocări ale dimensiunii civice considerate, ca având o natură problematică, de către homo europaeus. Nu este oare indicat să vedem în acest efort al căutării, generator de pluralitate în cadrul culturilor și religiilor din Europa, trăsătura definitorie, contribuția fondatoare la forjarea unei identități unice prin creionarea unor trăsături inconfundabile? Căci există, ne avertizează Henry Marrou, pericolul unui seducător abandon. “Pe măsură ce-și uită moștenirea antică, păgână și creștină în același timp, cultura modernă este din ce în ce mai mult în pericol să-și piardă finalitatea umană și să cadă într-o barbarie atroce, tehnică și polițistă.”
Nu este oare legitim să regăsim sufletul Europei ca pe izvorul comun, purtătorul prin excelență al valorilor universale ce depășesc granițe și mode, rezervor inepuizabil al putințelor și neputințelor, in fond al aspiraţiilor noastre?
Cine doreşte să construiască viitorul unei Europe Unite trebuie sa scruteze orizontul şi să reflecteze pentru a acţiona, trebuie să se întoarcă cu faţa către memoria comună, către valorile fondatoare, către sufletul acestui concept devenit realitate. Rădăcinile identităţii europene stau precum copacul medieval înfipte în aspiraţiile noastre. De la greci stim că sufletul este ceea ce animă trupul, ori corpul noii Europe are nevoie de sufletul său, de cultura şi religiile care l-au întreţinut.
Buna guvernare se definește prin interesul față de educație, de dezvoltarea economică, de echitatea socială, de stabilitatea internă. Elogiind democrația și drepturile omului, uneori Occidentului(Europei) îi scapă esențialul. Şi anume faptul că unul dintre drepturi este și acela de a crede. De a crede în celălalt, în cultura din care vine , în valorile universale, în naţiunea sa şi în Dumnezeul său. Cred că ar fi util pentru o veritabilă aprofundare a sensului ca Bisericile creştine să fie acolo pentru toţi cei care au ales să creadă într-un viitor al valorilor şi al tradițiilor întemeietoare. În ciuda a ceea ce se spune Europa nu s-a construit în urma unei solidarităţi economice, Europa nu este simpla rezultantă a schimburilor comerciale, ar fi prea putin şi mult prea simplu. Europa este rezultatul a 28 de secole de convieţuire pe frontul istoriei. Martoră mută a mai multor renaşteri și a diferitelor moduri de gândire paradoxală ce au condus-o la asimilarea unor tradiții și moșteniri culturale diferite, Europa a devenit - construindu-se - o cultura deschisă.
Credinţa într-un sens al istoriei comune este deopotrivă curajul de a crede într-o semnificaţie profundă a conştiinţei europene. Dar această credinţă este ea oare atât de diferită de cealaltă credinţă ce ne învaţă să rămânem întotdeauna deschişi iubirii față de celălalt și tainei împăcării?
Precum orice antropologie serioasă, și politicul ar trebui să reclame omului nu doar un trup al său, ca simplu caz statistic, ci şi un suflet viu, întotdeauna deschis, mereu în raport cu altceva. Poate că metafora corpului social pe care Statul îl păstoreşte nu este lipsită de sens câtă vreme acesta îi recunoaşte Bisericii un rol important în păstorirea sufletului.
Faptul că astăzi cultele recunosc fiecărui om putinţa de a-şi alege liber afilierea religioasă și bisericească este un mare pas înainte. Libertatea religioasă este un spaţiu de întâlnire legitimă între societatea civilă, stat şi biserici.
Bisericile pot si trebuie să fie un partener al noii Europe. Responsabilitățile sociale la care s-a angajat, lupta pentru păstrarea vie a valorilor fundamentale ale umanității, lupta împotriva abuzării de culte și biserici în scopuri etnice și naționaliste, recunoaşterea libertății religioase şi de conştiinţă a oamenilor şi comunităţilor, promovarea practicilor individuale şi în comunitate, private sau publice, a religiei ori concepţiilor despre lume sunt tot atâția pași făcuți împreună pe drumul unei civlizații a dialogului și înțelegerii. Contribuţia cultelor la binele comun a fost şi încă mai este de un real ajutor, nu doar Statului, ci în primul rând celor pe care îi reperezintă.
În încheiere aş dori să mai atac o ultimă redută, cea a educaţiei religioase. Sensul pledoariei mele se îndreaptă, firesc aş spune, către un rol deschis, înţeleagător, orientat către celălalt, susţinându-i identitatea în diversitate, adică într-o manieră ce corespunde devizei Europei. UNITATE ÎN DIVERSITATE
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu